E luni şi capul îi vâjâie. A adormit cu căştile-n urechi şi cu vocea lui Cobain străbătându-i arterele, străpungându-i miocardul, pierzându-i-se în piept. Afară plouă şi e frig. Calcă neatentă în bălţi, nu-i pasă de pielea udă a tălpilor, de fiorii reci ce-i rod oasele cu carenţe de calciu.
Genele întredeschise, date-n în fugă cu un rimel ieftin, filtrează monotonia străzii, brodandu-i tivul de un verde crud al ierbii. Îşi muşcă buzele crăpate, deschizând rănile vechi, muiate de un strugurel cu gust mult prea dulce de căpşune. Plămânii plini de cenuşă cerşesc după fumul înecăcios al tigării. Limba încă se scaldă în aroma amăruie a cafelei.
Strânge geaca neagră, de motociclist pe lângă corp, încercând să împiedice vântul să-i mai reteze trupul minion. Ochii cu pupile de toporaşi şi irisuri de zambile ai primaverii, au fost orbiţi de vălul cenuşiu ai unei ploi fără fulgere şi tunete. Îi e dor de vară, de folk, de plimbările prin parc şi de nopţile nedormite, când urmărea firul difuz al unei constelaţii fără nume. Îi e dor de chitare şi de cărţi, de umbrele nucului şi de mirosul de tei. Toate astea par atât de indepărtate, dezintregrate în trecut.
Părul roşcat, încâlcit şi zburlit, lasă o dâră de culoare în peisajul monocromatic, vulpea prinsă-n penitenciarul viselor, se strecoară pe strazile pustii, îmbibate-n noroi şi apă rece. Paşi-i sunt mici, lenţi, de visătoare, în urma ei oraşul vuieşte, împrăştiindu-şi mirosul spirtos în văzduhul metalic.
