Acorduri de chitară

Astă-noapte, când întunericul se împletea cu liniştea formând o odioasa simfonie ce prevestea o râncedă Moarte cu bocanci de oţel care aveau să-ţi zdrobească ţeasta înainte ca ascuţişul securei să îţi străpungă măcar pielea, din depărtare l-am auzit pe Tudor şi chitara lui.

La început, precum un toreador, el a aţâţat Moartea, lăsând-o să se agite, iar apoi printr-un singur acord a condamnat-o la un lamentabil eşec. Aceasta a urlat prin nări, a fumegat pe urechi, iar ochii i s-au transformat în bulgării de foc. Pământul, îmblânzit de Tudor, s-a crăpat şi a înghiţit Moartea ce se zbătea ca un peşte pe uscat.

Deşi Moartea şi bocancii ei dispăruseră, încă auzeam cântecul lui Tudor. Am închis ochii, ştiam că nu îi plăcea prietenia mea cu Moartea, iar acum aşteptam consecinţele gestului meu necugetat. Dacă eu aş fi fost zeul şi el micul discipol rebel, probabili i-aş fi tăiat măinile, lăsând sângele rubiniu să se scurgă ducând împreună cu el şi păcatul capital săvârşit anterior. Da, asta ar fi trebuit să fie şi pedeapsa mea.

Am deschis ochii căutând acordul mistuitor ce ar fi trebuit să mă ciopârţească, dar care surprinzător se lăsa aşteptat. Zeul meu cu ochii croşetaţi din mătase verde stătea pe parchetul rece, fixând cu privirea tavanul alb. M-am împins uşor în mâna dreaptă şi am reuşit să mă aşez lângă el, bătăile inimi lui răsunându-mi în urechii.

-Aş bea o cafea.

I-am zâmbit, şi eu îmi doream acelaşi neînsemnat lucru, tânjeam după aceaşi băutură cu aburi greoi şi gust amărui. M-am ridicat şi cu mişcări alene am pus ibricul de cafea pe foc, afară câţiva fulgi de nea poposiseră pe pământ. Am deschis fereastra, iar un miros de lămâie l-a înlocuit pe cel lăsat de Moarte. Totul revenise la normal.