Când sufletu' mi-a înflorit

Într-o noapte m-am întâlnit cu Sfântul Petru, sau cel puţin aşa am crezut atunci, acum nu mai sunt sigură. Îi ţin minte ochii de smoală, ascunşi în găvanele osoase ale unui chip ciolanos, buzele subţiri ce spânzurau lejer un chistoc fumegând. Zbura într-un avion de hârtie, colindând lumea întreagă. Cânta la un acordeon vechi, degetele hilar de mari plimbându-se pe suprafaţa cenuşie a clapelor, ademenindu-mă, hipnotizându-mă.
M-a prins de mână şi m-a luat cu el în zbor. Ne-am înălţat în nemărginitul văzduhului, pierzându-ne în regatul înceţoşat al norilor.

În drumul nostru spre necunoscut, o sămânţă mi-a intrat în plămânii spongioşi, făcându-şi culcuş în cutia mea toracică. A stat acolo o iarnă întreagă, iar apoi, când soarele s-a încumetat să îmi străpungâ pieptul de sticlă, a început să încolţească. Am simţit cum rădăcinile ei cresc şi avide de seva rubinie ce-mi îmbujora obrajii,  mi-au pătruns în artere. Crengile i-au crescut şi traversându-mi esofagul, mi-au spintecat ţeasta, florile ieşindu-mi prin orbite. Am încercat să râd, dar frunzele dese, de-un verde crud, m-au împiedicat, făcându-mă să mă înec. Am simţit cum oasele mi se fărâmiţează, transformându-se-n argilă.

 Sfântu Petru mi-a rânjit şi cu acordeonul lui batran a-nceput să cheme ploaia. Picăturile au venit, cotropindu-mi trupul înflorit. Mi-au dansat pe frunzele lucioase şi mi-au scăldat scoarţa aspră a sufletului. Abia atunci am realizat, nu o biată sămânţă mă metamorfozase-n zarzar cu rochiţă de mireasă, ci Primăvara cu sărutarea-i păgână a buzelor. Eu, copil credul ce-şi oferise corpul ofrandă unei crude, dar pătimaşe zeiţe cu zâmbet de cadână, devenisem altar al zmeelor de cocori şi al lalelelor din mâinile negre de ţigancă. Dar în final, sufletu-mi radia, plutind asemeni unui fluture printre florile de vată ale pomului, nu eram blestemată, ci mântuită, zburând prin raiul neortodox al Mamei Natură.

Cinşpe

Dragă Cinsprezece, nu, mai bine Cinşpe , am chef să te alint în cel mai arhaic şi vulgar mod posibil. Te-am aşteptat atât de mult timp, mereu mi s-a părut că tu eşti descătuşarea sufletului, primăvara cel va face să-n florească. Când eram învăluită în stratul gros al inocenţei mi se păreai regină cu diademă de cristal, acum diadema ţi s-a transformat în chitară şi rangul în gânduri abstracte.

Tot ce îţi cer sunt zâmbete multicolore pictate pe buze şi pulbere de vise-n gene.Vreau să scriu cu freamătul nebun al unui om inspirat, să îi fac pe cei ai căror ochi îmi citesc rândurile puerile să râdă, să plângă, să vibreze. Vreau din nou nisip sub tălpi; un nisip auriu, fierbine, care să-mi străpungă nu doar epiderma ci şi oasele. Vreau că în tot acest deşert haotic să-mi întâlnesc oaza de linişte.

Da Cinşpe, îmbibă-mă cu acelaşi miros jilav al Dunării care mi-a căptuşit şi până acum plămânii. Lasă razele de aur topit ale soarelui să-mi brăzdeze chipul şi să-mi brodeze teneul în măsliniu.

Îţi scriu azi, ieri, 31, am fost cu capul în nori şi inima în lavă. Azi mi-a revenit inspiraţia, iar degetele mi-au pulsat de bucurie, am vrut să îţi mulţumesc că ai venit şi să te rog să-mi pricinuieşti aceea dezmorţire a trupului şi a sufletului după care tânjesc cu nerăbdare.

Aceeaşi eu,

 draga ta.