Într-o noapte m-am întâlnit cu Sfântul Petru, sau cel puţin aşa am crezut atunci, acum nu mai sunt sigură. Îi ţin minte ochii de smoală, ascunşi în găvanele osoase ale unui chip ciolanos, buzele subţiri ce spânzurau lejer un chistoc fumegând. Zbura într-un avion de hârtie, colindând lumea întreagă. Cânta la un acordeon vechi, degetele hilar de mari plimbându-se pe suprafaţa cenuşie a clapelor, ademenindu-mă, hipnotizându-mă.
M-a prins de mână şi m-a luat cu el în zbor. Ne-am înălţat în nemărginitul văzduhului, pierzându-ne în regatul înceţoşat al norilor.
În drumul nostru spre necunoscut, o sămânţă mi-a intrat în plămânii spongioşi, făcându-şi culcuş în cutia mea toracică. A stat acolo o iarnă întreagă, iar apoi, când soarele s-a încumetat să îmi străpungâ pieptul de sticlă, a început să încolţească. Am simţit cum rădăcinile ei cresc şi avide de seva rubinie ce-mi îmbujora obrajii, mi-au pătruns în artere. Crengile i-au crescut şi traversându-mi esofagul, mi-au spintecat ţeasta, florile ieşindu-mi prin orbite. Am încercat să râd, dar frunzele dese, de-un verde crud, m-au împiedicat, făcându-mă să mă înec. Am simţit cum oasele mi se fărâmiţează, transformându-se-n argilă.
Sfântu Petru mi-a rânjit şi cu acordeonul lui batran a-nceput să cheme ploaia. Picăturile au venit, cotropindu-mi trupul înflorit. Mi-au dansat pe frunzele lucioase şi mi-au scăldat scoarţa aspră a sufletului. Abia atunci am realizat, nu o biată sămânţă mă metamorfozase-n zarzar cu rochiţă de mireasă, ci Primăvara cu sărutarea-i păgână a buzelor. Eu, copil credul ce-şi oferise corpul ofrandă unei crude, dar pătimaşe zeiţe cu zâmbet de cadână, devenisem altar al zmeelor de cocori şi al lalelelor din mâinile negre de ţigancă. Dar în final, sufletu-mi radia, plutind asemeni unui fluture printre florile de vată ale pomului, nu eram blestemată, ci mântuită, zburând prin raiul neortodox al Mamei Natură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu