Îşi lăsă capul pe spate, şuviţele blonde legănându-se inerte asemeni păpuşilor din cârpă. Sângele rubiniu, suveranul suprem al venelor, abdicase în faţa fiorilor reci, izgonit de un vânt răzleţ. Degetele modelate din ceară trasau linii asimetrice pe suprafaţa aburită a ferestrei prăfuite. În faţa ochilor îi rula un film al cărui regizor fusese însuşi Dumnezeu. Crengile copacilor răsunau furioase, biciuind cerul. Turlele mânăstirilor erau albe, cultivând pe scândurile putrede florile de gheaţă ale norilor. Aprinse o ţigare, carbonizându-i sufletul, trimiţându-il drept ofrandă neantului.
Avea să îl vadă, să îi simtă strălucirea inumană a ochilor, să îi sărute lanul de bucle şatene, culoarea soarelui la asfinţit. Îl întâlnise pe străzile pustii ale unui Paris inundat în simfonia macabră a gloanţelor de oţel. În peisajul funerar ce anticipa dezastrul celui de al doilea război mondial, el era singurul ce îşi permitea să viseze. Îi iubise întotdeauna verva cinică, melancolia aproape vulgară, modul în care făcea acrobaţii fără plasa de siguranţă, chiar dacă pe scenă îşi expunea viaţa.
Adierea rece îi alintă chipul, sfârtecând coconul amintirilor în care se pierduse. Afară, până şi lacrimile cerului împietriseră, transformându-se în fulgi de nea. Avea să îl revadă aşa cum îl întâlnise, în mijlocul iernii. Îşi trecu mâna prin părul de miere zaharisită, acesta dezmierdându-i pielea translucidă. Îşi aşeză paltonul din satin, strângâdu-l mai bine în jurul taliei. Trenul, precum o imensă omidă, înainta încet, dar sigur. Apropierea de Christian îi făcea inima să vibreze, frica materializându-se sub forma aripilor de lilieci. Îi era teamă pentru sufletul lui, pentru modul brutal în care l-ar fi putut metamorfoza războiul. Astfel de cicatrici nu se vindecă, ci mutilează trupul cu suflet cu tot.
Vocea de bas a conductorului anunţă intrarea în Bordeaux. Ochii fetei, cărbune pe chipul de abur al unei vrăbii, tresăriră, rotindu-se în mod nevrotic. Se ridică, şi cu paşii de convalescent, ieşi din compartiment, străbătând întreg vagonul şi coborând în gară. În jur erau atâtea chipuri şterse, muiate într-o stranie uniformitate. Îşi plimbă privirea deasupra masei de oameni, căutând cu ochii, cu nasul, cu urechile tânărul cu miros de brad. Totul era înzăpezit, albul ne mai fiind culoare, ci monstru flămând.
Îl zării. În jur, timpul stagnase, formând o punte a suspinelor, împleticindu-şi iţele, pentru ca cele două perechi de irisuri să se contopească, verdele şi negrul omogenizându-se. Ningea cu soare, ningea cu lună, inimile lor valsând printre raze. Asemeni magneţilor, trupurile se atrăgeau unul spre altul, în inconştienţa posesorilor. Îi văzu expresia blândă şi buzele pictate în monocromia fericiri. Războiul îl cruţase atât pe el, cât şi pe ea; un Dumnezeu abstract oferindu-le a doua şansă.
Se ridică pe vârfuri, apropiindu-se şi lipindu-şi faţa de umărul lui. Băiatul îşi încolăci braţele în jurul ei, strângându-i talia minionă, îmbibându-şi plămânii cu aroma amăruie de cafea şi levănţică pe care aceasta o emana. Erau limbile aceluiaş orologiu vechi; inima lui se despicase şi o cuprinsese pe a ei, firavă şi delicată. Dragostea înflorea sub mângâierea aspră a iernii, ce le biciuia obraji, dar mântuia sufletele arse de dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu