Obrajii, ruginiţi de vântul răzlet, erau pudraţi într-un roz pal. Crengile verzi ale bradului, transformate involuntar în săbii, sfârtecau stratul tasat de zăpadă, în urmă rămânând cicatricile unei crude, dar iminente lupte. Mâinile, la început zvelte, pline de o senzualitate masculină, acum butucănoase, plămădite din fier, trăgeau cu putere, copacul ce avea să se metamorfozeze în pomul de Crăciun. Prin haina de piele găurită, frigul se strecura asemeni unui şarpe veninos, otrăvindu-i trupul. Paşii erau din ce în ce mai greoi, magherniţa, devenită acum mult timp “acasa”, lăsându-se devoarată de nemărginită zare.
Într-un final ajunse, răsuflă uşurat, expirând aburii calzi ce se contopeau cu albul uniform ce îl înconjura. Casa, cât o cutie de chibrituri, împânzită de un miros înţepător de mucegai, era singura rămăşiţă a unui trecut pictat în culorile fericirii. Din şemineul rudimentar sclipeau licurici de foc, dansul lor fiind desprins din filele unui necunoscut basm. Se aşeză pe un scaun şubred, sprijinindu-şi fruntea în palmele bătătorite. Fusese precum un copac, iar viaţa îl smulsese aruncându-l în neant. Prinsese rădăcini şi acolo, transfigurând nimicul în sevă vitală, dar un destin necruţător, îi tăiase în cele din urmă şi rădăcinile, lăsându-l epava care este şi astăzi, carcasa unui suflet veştejit.
Îşi scutură capul, risipind noianul de gânduri puerile. Cu mişcări mecanice, rupte din anii de glorie, ridică bradul, ancorându-l în mijlocul camerei. Aroma proaspătă a acelor se împrăştia, invadând încăperea lăsată în paragină. Globurile, vise de aur spulberate, fuseseră înghiţite alături de întreaga sa familie de mostrul numit război. Îşi lăsă genele să mângâie ochii înlăcrimaţi. Crăciunul acesta era primul fără ei, fără zâmbetele lor de miere, fiind dezgolit de candoarea specifică. Noaptea îi spintecase fiinţele dragi, omogenizând cenuşa cu sângele vâscos. Ţipetele lor îl mistuiau, zgâriindu-i reminişcenţa celui care a fost cândva. Încă simţea dansul fatal al gloanţelor de oţel.
Îşi întoarse privirea către fereastra prăfuită, fulgii, flori pălite de dor, consolidau imperiul de vată al iernii. Se simţea epuizat, viaţa scurgându-se din el asemeni nisipului dintr-o clepsidră spartă. Îşi aşeză trupul în patul improvizat, lăsându-şi mintea să cutreiere luncile neînduplecate ale amintirilor. Somul, devenit ac şi aţă, îi cusea brutal pleoapele, capturându-l în închisoarea obscură a coşmarurilor.
Trecuse o ora, poate două, timpul, greu asemeni plumbului, îl imobiliza, legându-l cu lanţuri invizibile. Îşi simţi fruntea dezmierdată, apăsarea unor degete reci şi moi, ciopârţind vraja unui somn obositor. Întâlni ochii de jad, împletiţi din alge şi începu să ţipe speriat. Nu avea cum, îi văzuse ţeasta crăpată, corpul, fuior de fibre, lipit de astfaltul cenuşiu. Clipi de câteva ori, sperând ca iluzia să se dematerializeze, dar fecioara cu piele de lapte, stătea în faţa lui, împietrită, colţurile buzelor curbându-i-se încet. Simţea cum speranţa înflorea, distrugând amorţirea ce îl completase atâta amar de vreme.
- Piotr, este Crăciunul. Nu asta ţi-ai dorit de Crăciun?
Îi auzise vocea departe, un ecou al unei minţi bolnave. Urmării şocat mâna de porţelan; camera, cuib sinistru de viespi, devenise în mod miraculous, palat de-o frumuseţe ireală. Bradul, împodobit cu stele şi fărâme de iubire, strălucea, ascunzând sub el cascada de bucle blonde al unui copil, Vivien.
Piotr se ridică din pat, ameţit de feeria visului. Rugile sale nu fuseseră deşarte, un Dumnezeu mărinimos, ce vegha în ceruri, îi oferise mântuirea. Auzi ticăitul ceasului, se roti pe călcâie şi cu paşii rapizi, încărcaţi de entuziasm, ajunse în faţa orologiului. Îl ridică, desfăcându-i capacul şi oprindu-i limbile. Voia ca timpul să stagneze în miezul acele nopţi de poveste, noaptea reînvierii pentru el, noaptea naşterii lui Iisus.
Gisel îl sărută, buzele mici, trandafirii, strânind rafale de bucurie. Credea că o pierduse în labirintul infinit al morţii, dar printr-un miracol, îşi regăsise şi fericirea şi întreaga familie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu