Scriu, nenorociţii, scriu!

Şi-am înghiţit un bulgăr de sare, îl simt cum îmi dansează prin plămâni, şi am băut o călimară de cearneală, mi-am îmbibat ochii în ea, dar literele tot nu îmi pulsează în vene. Au dispărut, s-au ascuns şi stau pitite în spatele inimi mele. Inima mea, faţa de a celorlalţi, are cinci camere, una mică ascunsă în spatele ventriculului stâng. Acolo se ascund literele când le este frică să se aşeze pe hârtie, zboară în jurul unei lumânări pâlpâitoare, pe care eu o numesc Suflet. 

Sufletul meu este ars de soare, cu pielea arămie şi miros de piper. Nu fumează, dar ar vrea. I se pare metaforic, aşa că dacă eşti atent subtila aroma de tutun îţi poate înţepa nările. Are degetele tocite şi albastre, le-a îmbibat şi pe ele în cerneală de sepie. Are teneşi albaştri, cu tălpi albe, moi, de vată, să nu-l pot auzi când se furişează.

Vara trecută am încercat să îi scot muzica din cap. A zis că el însuşi este o simfonie de sunete, mari sau mici, vesele sau triste, ce joaca în aceeaşi horă. L-am dus la dezintoxicare, dar precum un monstru vâscos, cu colţii îngălbeniţi şi murdari, un cancer sufletesc l-a curins, măcinându-l. De atunci m-am obişnuit, Sufletului nu ai cum să îi scoţi muzica din cap, nici literele dealtfel, fac parte din el, îi sunt cioplite-n coaste.

Şi are o peniţă, nenorocitul, cu vârf de oţel. Şi încearcă el să scrie cu ea, dar în loc de cerneală iese un şir de flăcări ce mistuie foaia, transfomându-i gândurile din vulturi, în simple muşte pe perete. Abia atunci îşi dă seama cât de singur este. Nici Tudor nu-l mai ascultă, a plecat la teatru, l-a abandonat, crede că are prea multe capricii.

Uite aşa, precum un bastrad, un paria, bietul meu suflet se ascunde in camera de sticla din inima pentacamerală. A rămas fără oxigen, aşa că inspira litere şi expira cuvinte. Ar vrea să scrie, nenorocitul, să scrie!