Refulând frustrarea

Vor să te zdrobească, să-ţi ia şi ultima fărâmă de libertate, ca apoi să te subjuge, să fii dependent de ei şi tu te laşi, te laşi orbit, devenind ceea ce eşti şi astăzi, un depresiv ce îşi urăşte propria viaţă, ce urăşte fiecare gură de aer ce îi scaldă plămânii. Ai căzut pradă declinului şi oricât te-ai zbate nu poţi să te eliberezi, lanţurile ce te încătuşează fiind prea puternice pentru fiinţa ta secătuită. Ai încetată să mai crezi în această himeră numită fericire. Cu costul a câţiva ani din existenţa ta efemeră, un Lucifer abstract ţi-a dezvăluit adevarul, distorsionându-ţi pecepţia asupra acestei iremediabil, stupidă viaţa. Ai obosit să te agaţi şi de un fir de colb pentru a supravieţui. Îţi spui de fiecare dată că se va termina şi totuşi continuă. Te aşezi în genunchi şi începi să râzi cu superioritate, pentru că aşa şi eşti, net superior acestor pigmei cu ochii bulbucaţi ce te desconsideră. Ţi-ai dori să fii Vlad Ţepeş, să îi condamni la o moarte iminentă, să te uiţi cum sângele lor unge pământul şi cum ţipetele lor tulbură văzduhul, ţeapa ta străpungându-le trupul, sfârtecându-i. Poate atunci te-ai simţi împlinit, conştientizând că în acest lanţ interminabil de minciuni există o zală de dreptate. Tot ce faci este să devii dependent de hrana unui vânzător de iluzii, intoxicându-te cu această nocivă ură. Ţi-ai jeli sufletul, dar nu mai ai suficiente lacrimi, te simţi stins, secat. Îţi ridici mâinile perpendicular cu corpul, ai vrea să te înalţi către Eden, dar nu îţi este permis nici măcar să visezi la aşa ceva, eşti blestemat de proprii tăi semeni. Ai să putrezeşti de viu. Te pierzi în această nebuloasă, înnebunit de dorinţa de a fi apreciat, dar cine să îşi calce orgoliul în picioare şi să te admire? Esti un simplu chip printre atâtea altele.

Sărutul lui Iuda

Pentru că deja i-am împuiat capul unui prieten cu inepţiile mele în legătură cu marea criză de inspiraţie prin care trec, m-am gândit că aş putea să aberez despre acest subiect în continuare şi în micul meu colţ de linişte.

Ideea principală sau scheletul acestui post va fi rezumat la urmatoarele: aş vrea să scriu şi nu pot. Am milioane de ideei, dar nu am piesele necesare pentru a compune puzzel-ul, cuvintele par dezbinate. Îmi lipsesc acele sclipiri care făceau ca totul să pară unitar şi frumos structurat, care făceau ca simple propozitii să alcătuiască un abis de imagini artisitice.

Aş vrea să încep şi nu ştiu de unde. Aş vrea să găsesc un singur cuvânt de la care să înceapă dansul meu creaţional, să găsesc fitilul bombei cum s-ar spune, dar din păcate acest lucru mi se pare imposibil, ca şi cum aş căuta acul în carul cu fân. Nimic din jurul  meu nu mă inspiră, e prea cald, e prea multă gălăgie, e prea multă zarvă pentru mine.

Închid ochii şi inspir, astă este exerciţiul recomandat pentru relaxare, nu? Ei bine vă spun că este în zadar...Sunt agitată, vreau să îmi pun toate neliniştile în acest post, dar mi se pare că nu pot să exprim nici o sutime din ceea  ce simt, pur şi simplu nu mai pot să comunic.

Mi-aş dori să fiu la mare într-o noapte răcoroasă, iar apa zbuciumată să mă poarte în larg, să îi simt gustul sărat, să mă zbat, să mă lupt cu ea. Mi-aş dori să fiu cotropită de un val de sentimente, dar mă simt secătuită, fără vlagă, precum o păpuşă de cârpă... Mă simt precum un butoi cu praf de puşcă, o singură scânteie ar fi îndeajuns să pornească haosul, să îmi facă sentimentele să izbucnească precum un gheizer din străfundul inimi. Dar scânteia mea nu apare, o aştept, dar am nervii întinşi la maxim, timpul se încolăceşte în jurul meu precum un şarpe flămând şi mă sufocă.

Vreau să plâng, să râd, să fiu străbătută de un miliard de fiori. Degeaba, sunt paralizată pentru astfel de acţiuni. Încerc să îmi găsesc inspiraţia alături de Tudor Chirilă şi scumpa mea Vamă, dar am abuzat prea mult de acest drog, am ajuns imună la astfel de analgezice lirice.

Of, Muzză unde esti tu? Iuda dulce al meu, am avut încredere în tine şi tu ce ai făcut? Mai trădat lăsându-mă pradă acestei inumane depresii. Suspin, cerşesc iertarea, dar eşti prea mândră să te întorci la mine, m-ai abandonat şi abandonată mai lăsat. Vreau să vină noaptea, atunci mă simt mai împăcată, Soarele e prea zâmbitor, râde de mine. Vreau să plouă, să fie acoperit de norii plumburii şi să zacă şi el la fel ca mine. Sunt egoistă, dar mereu am fost aşa.

Acum, când am trecut de apogeul acestei găunoase stări sufleteşti mă duc să înfrunt şi această zi. Ne mai auzim...

Aiureli de vara

Okey, deci cum nu am chef sa incep in stilul lui David Cooperfield si sa va insir tot felul de chesti nefolositoare, cum ar fi unde m-am nascut, cine sunt parintii mei...De fapt nu am chef sa spun nimic despre mine, vreau doar sa palavragesc ore intregi despre tot si despre nimic in acelasi timp...In acest organ aproape nefolositor omului, denumit generic creier, mi se invartesc tot felul de ideei puerile ce se alearga una pe alta, harjonindu-se si facand galagie...Vreau sa impart acest haos cu voi...Este absolut genial....

Pe muzica zeului meu, Kurt Fucking Cobain dau din cap fara nici un sens, dar sarim peste acest nesemnificativ detaliu si ajungem in neant pentru ca pe moment nu pot decat sa ascult in liniste si pace versurile... Ma tot gandesc de ce Doamne scriu acest post ilogic...

Okey, e prea cald pentru mine...Iarna e prea frig, vara prea cald, sunt o nemultumita, iar nemultumitului i se ia darul, pe care nu  il inteleg in cazul de fata, dar nu-i bai, trecem peste! Imi place cum se simt raceala parchetului pe pielea mea, e o senzatie revigoranta. Poate va intrebati ce caut jos pe parchet? Shh, daca va raspund va trebui sa va omor!

In momentul de fata am trecut de la Nirvana la Iron Maiden, o trupa de care am o amintire stralucita si v-as ruga sa inchideti ochii si sa o parcurgeti cu mine...Deci era o zi de vara calduroasa, asteptand frumos la coada pentru a imi cumpara o inghetata care se topea, in fata mea apare  un batranel de vreo 80 si de ani ce se sprijinea intr-un baston mai mare ca el, asortat palariei pe care o purta foarte mandru, era un tricou negru pe care scria mare numele trupei mentionate mai sus...Ei bine acel moment a fost o adevarata revelatie pentru mine...Mai epic a fost cand acesta si-a scos sticluta de coniac sau cava asemanator si a dat pe gat o dusca...Efectiv genial...

Destul cu aiuratul pe ziua de azi...Cei prea mult strica...Noapte buna, SpongeBob pupa-v-ar!

Îmbâcsit de sentimente

Motto: Astăzi, Mâine va fi Ieri.

Mă descompun ca să mă materializez în alte veacuri, în alte timpuri, dar sunt mereu prinsă în acest vid numit pământ. Mă pierd între tic-tacurile vechilor orologii, printre particulele de nisip ce se scurg din clepsidre. Poate odată, intr-o altă viaţă, am fost una dintre făcliile cu care Nero a ars Roma, eu şi furia împăratului fiind de vină pentru sângele ce a scăldat atunci pământul, poate de asta trăiesc încontiuu, ingnorând şi izolând orice încercare de a simţi ceva, înafară de resemnare. Sunt precum vântul sau precum stelele, un vechi spectator al acestui circ numit societate, un martor ale celor mai mari eşecurii ale lumii.

Poate odată, demult, am vorbit limba lui Voltaire, am dansat alături de tine uitându-mă în ochii tăi şi pictându-mi faţa cu un curcubeu de zâmbete. Atunci te chema Armand, printre şuviţele roşcate ce îţi mângâiau fruntea se prelingea tinereţea, exuberanţa, în starea cea mai pură, dar eu eram de atunci bătrână, sau cel puţin aşa mă simţeam, îmi plăcea să mă uit la tine şi să mi te imaginez în braţele mele, depunându-ţi dulci săruturi pe obraji. Dar încercarea mea de a visa la tine a fost inutilă, mutilându-mă pe toata durata existenţei mele cu lama ascuţită a unor iluzii. Tu erai facut pentru o anumită Florance sau poate pentru o Josephine, cu care să te plimbi pe podul Senei şi să îi şopteşti cuvinte de amor, inima acesteia bătând ritmul just al iubiri. 

Înghizând ochii, m-am lăsat în voia spumoaselor valuri ca peste o sută de ani să simt vocea cazacilor ce mă cheama la ea. Atunci te-am revăzut din nou, nu mai erai tu, erai un alt fel de tu, mai matur, mai ambiţios, dar la fel de şarmant. Flăcările vitalităţi îţi luminau ochii şi chipul. Atunci m-am abţinut, te-am vegheat din umbră, urmărindu-ţi drumul către ascensiune. Inima mi s-a sfărâmat, spărgându-se în mii de bucăţii, iar sunetul reverberând în vastele pădurii ale Rusiei, când te-am văzut întemeindu-ţi o familie cu aceea Zonia, dar am tăcut, îndurând lacrimile ce îmi scăldau trupul şi sperând ca tu să atingi culmile fericirii, culmi care unei fantasme ale timpului, ca mine, sunt interzise.

De atunci nu te am mai regăsit, dar fiecare fibră din corpul meu îţi aparţinea ţie, Zalmoxisul meu, Zeusul meu adorat. Tu erai icoana la care mă rugam, la care zâmbeam şi pe care o purtam brobată în ceea ce îmi plăcea să numesc o fâşie subţire de suflet. Am hoinărit aşa decenii, secole întregi, lăsând în urma mea o lume din ce în ce mai haină, mai înrobită de dorinţa supremaţiei, ca apoi să te zăresc în lumina unui amurg cald de vară. Pentru un timp ochii tăi electrizanţi i-au susţinut pe ai mei, în care dansa de o parte fericirea si de o parte durerea revederii tale, în atâtea forme, sub atâtea felurii, fiecare fiindu-mi interzis. De ce pune Dumnezeu bariere în faţa celor mai dulci ispite? Si de ce şarpele din paradis stă la pândă, aflându-ţi slăbiciunile.

Şi atunci, în aceea vreme mistuită de un prim război mondial ţi-am gustat din dulceaţa buzelor, stingând dorinţa ce mă domina de o mie de ani. Entitatea mea îşi găsise pacea însfârşit, fiind eliberată de demonul ce o posedase atâta car de vreme. Poate atunci a fost momentul în care bunul Domn m-a iertat şi m-a primit în corul îngerilor, sau poate făcuse asta mai demult, dar subjugată de iubirea mea oarbă am ignorat bunăvoinţa Lui şi am lăsat-o să se piardă printre iţele încurcate ale timpului. Acum sălăjluiesc în Eden şi îmi vindec rănile unei inimi trecute prin război şi pace.