Refulând frustrarea

Vor să te zdrobească, să-ţi ia şi ultima fărâmă de libertate, ca apoi să te subjuge, să fii dependent de ei şi tu te laşi, te laşi orbit, devenind ceea ce eşti şi astăzi, un depresiv ce îşi urăşte propria viaţă, ce urăşte fiecare gură de aer ce îi scaldă plămânii. Ai căzut pradă declinului şi oricât te-ai zbate nu poţi să te eliberezi, lanţurile ce te încătuşează fiind prea puternice pentru fiinţa ta secătuită. Ai încetată să mai crezi în această himeră numită fericire. Cu costul a câţiva ani din existenţa ta efemeră, un Lucifer abstract ţi-a dezvăluit adevarul, distorsionându-ţi pecepţia asupra acestei iremediabil, stupidă viaţa. Ai obosit să te agaţi şi de un fir de colb pentru a supravieţui. Îţi spui de fiecare dată că se va termina şi totuşi continuă. Te aşezi în genunchi şi începi să râzi cu superioritate, pentru că aşa şi eşti, net superior acestor pigmei cu ochii bulbucaţi ce te desconsideră. Ţi-ai dori să fii Vlad Ţepeş, să îi condamni la o moarte iminentă, să te uiţi cum sângele lor unge pământul şi cum ţipetele lor tulbură văzduhul, ţeapa ta străpungându-le trupul, sfârtecându-i. Poate atunci te-ai simţi împlinit, conştientizând că în acest lanţ interminabil de minciuni există o zală de dreptate. Tot ce faci este să devii dependent de hrana unui vânzător de iluzii, intoxicându-te cu această nocivă ură. Ţi-ai jeli sufletul, dar nu mai ai suficiente lacrimi, te simţi stins, secat. Îţi ridici mâinile perpendicular cu corpul, ai vrea să te înalţi către Eden, dar nu îţi este permis nici măcar să visezi la aşa ceva, eşti blestemat de proprii tăi semeni. Ai să putrezeşti de viu. Te pierzi în această nebuloasă, înnebunit de dorinţa de a fi apreciat, dar cine să îşi calce orgoliul în picioare şi să te admire? Esti un simplu chip printre atâtea altele.