Sărutul lui Iuda

Pentru că deja i-am împuiat capul unui prieten cu inepţiile mele în legătură cu marea criză de inspiraţie prin care trec, m-am gândit că aş putea să aberez despre acest subiect în continuare şi în micul meu colţ de linişte.

Ideea principală sau scheletul acestui post va fi rezumat la urmatoarele: aş vrea să scriu şi nu pot. Am milioane de ideei, dar nu am piesele necesare pentru a compune puzzel-ul, cuvintele par dezbinate. Îmi lipsesc acele sclipiri care făceau ca totul să pară unitar şi frumos structurat, care făceau ca simple propozitii să alcătuiască un abis de imagini artisitice.

Aş vrea să încep şi nu ştiu de unde. Aş vrea să găsesc un singur cuvânt de la care să înceapă dansul meu creaţional, să găsesc fitilul bombei cum s-ar spune, dar din păcate acest lucru mi se pare imposibil, ca şi cum aş căuta acul în carul cu fân. Nimic din jurul  meu nu mă inspiră, e prea cald, e prea multă gălăgie, e prea multă zarvă pentru mine.

Închid ochii şi inspir, astă este exerciţiul recomandat pentru relaxare, nu? Ei bine vă spun că este în zadar...Sunt agitată, vreau să îmi pun toate neliniştile în acest post, dar mi se pare că nu pot să exprim nici o sutime din ceea  ce simt, pur şi simplu nu mai pot să comunic.

Mi-aş dori să fiu la mare într-o noapte răcoroasă, iar apa zbuciumată să mă poarte în larg, să îi simt gustul sărat, să mă zbat, să mă lupt cu ea. Mi-aş dori să fiu cotropită de un val de sentimente, dar mă simt secătuită, fără vlagă, precum o păpuşă de cârpă... Mă simt precum un butoi cu praf de puşcă, o singură scânteie ar fi îndeajuns să pornească haosul, să îmi facă sentimentele să izbucnească precum un gheizer din străfundul inimi. Dar scânteia mea nu apare, o aştept, dar am nervii întinşi la maxim, timpul se încolăceşte în jurul meu precum un şarpe flămând şi mă sufocă.

Vreau să plâng, să râd, să fiu străbătută de un miliard de fiori. Degeaba, sunt paralizată pentru astfel de acţiuni. Încerc să îmi găsesc inspiraţia alături de Tudor Chirilă şi scumpa mea Vamă, dar am abuzat prea mult de acest drog, am ajuns imună la astfel de analgezice lirice.

Of, Muzză unde esti tu? Iuda dulce al meu, am avut încredere în tine şi tu ce ai făcut? Mai trădat lăsându-mă pradă acestei inumane depresii. Suspin, cerşesc iertarea, dar eşti prea mândră să te întorci la mine, m-ai abandonat şi abandonată mai lăsat. Vreau să vină noaptea, atunci mă simt mai împăcată, Soarele e prea zâmbitor, râde de mine. Vreau să plouă, să fie acoperit de norii plumburii şi să zacă şi el la fel ca mine. Sunt egoistă, dar mereu am fost aşa.

Acum, când am trecut de apogeul acestei găunoase stări sufleteşti mă duc să înfrunt şi această zi. Ne mai auzim...