Motto: Astăzi, Mâine va fi Ieri.
Mă descompun ca să mă materializez în alte veacuri, în alte timpuri, dar sunt mereu prinsă în acest vid numit pământ. Mă pierd între tic-tacurile vechilor orologii, printre particulele de nisip ce se scurg din clepsidre. Poate odată, intr-o altă viaţă, am fost una dintre făcliile cu care Nero a ars Roma, eu şi furia împăratului fiind de vină pentru sângele ce a scăldat atunci pământul, poate de asta trăiesc încontiuu, ingnorând şi izolând orice încercare de a simţi ceva, înafară de resemnare. Sunt precum vântul sau precum stelele, un vechi spectator al acestui circ numit societate, un martor ale celor mai mari eşecurii ale lumii.
Poate odată, demult, am vorbit limba lui Voltaire, am dansat alături de tine uitându-mă în ochii tăi şi pictându-mi faţa cu un curcubeu de zâmbete. Atunci te chema Armand, printre şuviţele roşcate ce îţi mângâiau fruntea se prelingea tinereţea, exuberanţa, în starea cea mai pură, dar eu eram de atunci bătrână, sau cel puţin aşa mă simţeam, îmi plăcea să mă uit la tine şi să mi te imaginez în braţele mele, depunându-ţi dulci săruturi pe obraji. Dar încercarea mea de a visa la tine a fost inutilă, mutilându-mă pe toata durata existenţei mele cu lama ascuţită a unor iluzii. Tu erai facut pentru o anumită Florance sau poate pentru o Josephine, cu care să te plimbi pe podul Senei şi să îi şopteşti cuvinte de amor, inima acesteia bătând ritmul just al iubiri.
Înghizând ochii, m-am lăsat în voia spumoaselor valuri ca peste o sută de ani să simt vocea cazacilor ce mă cheama la ea. Atunci te-am revăzut din nou, nu mai erai tu, erai un alt fel de tu, mai matur, mai ambiţios, dar la fel de şarmant. Flăcările vitalităţi îţi luminau ochii şi chipul. Atunci m-am abţinut, te-am vegheat din umbră, urmărindu-ţi drumul către ascensiune. Inima mi s-a sfărâmat, spărgându-se în mii de bucăţii, iar sunetul reverberând în vastele pădurii ale Rusiei, când te-am văzut întemeindu-ţi o familie cu aceea Zonia, dar am tăcut, îndurând lacrimile ce îmi scăldau trupul şi sperând ca tu să atingi culmile fericirii, culmi care unei fantasme ale timpului, ca mine, sunt interzise.
De atunci nu te am mai regăsit, dar fiecare fibră din corpul meu îţi aparţinea ţie, Zalmoxisul meu, Zeusul meu adorat. Tu erai icoana la care mă rugam, la care zâmbeam şi pe care o purtam brobată în ceea ce îmi plăcea să numesc o fâşie subţire de suflet. Am hoinărit aşa decenii, secole întregi, lăsând în urma mea o lume din ce în ce mai haină, mai înrobită de dorinţa supremaţiei, ca apoi să te zăresc în lumina unui amurg cald de vară. Pentru un timp ochii tăi electrizanţi i-au susţinut pe ai mei, în care dansa de o parte fericirea si de o parte durerea revederii tale, în atâtea forme, sub atâtea felurii, fiecare fiindu-mi interzis. De ce pune Dumnezeu bariere în faţa celor mai dulci ispite? Si de ce şarpele din paradis stă la pândă, aflându-ţi slăbiciunile.
Şi atunci, în aceea vreme mistuită de un prim război mondial ţi-am gustat din dulceaţa buzelor, stingând dorinţa ce mă domina de o mie de ani. Entitatea mea îşi găsise pacea însfârşit, fiind eliberată de demonul ce o posedase atâta car de vreme. Poate atunci a fost momentul în care bunul Domn m-a iertat şi m-a primit în corul îngerilor, sau poate făcuse asta mai demult, dar subjugată de iubirea mea oarbă am ignorat bunăvoinţa Lui şi am lăsat-o să se piardă printre iţele încurcate ale timpului. Acum sălăjluiesc în Eden şi îmi vindec rănile unei inimi trecute prin război şi pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu