Stropi de cerneală

Tic-Tac

        Ai putea să o asemeni cu mesajul dintr-o sticlă veche, purtată prin valurile zbuciumate ale unei întinderi mari de apă şi totuşi nu este verosimilă această comparaţie, este doar o scrisoare uitată de Dumnezeu, într-un plic îngălbenit, ce a reuşit să străbată iţele complexe ale timpului, pătrunzând în această nebuloasă de vise şi iluzii ale unui pribeag chip pictat pe pânza cromatică a destinului.
       
Mâinile îmi tremură şi simt cum respiraţia mi se întretaie la gândul că ai să o citeşti, că degetele lungi şi albe, precum ceara au să răsfoiască aceste pagini cu gânduri fără sens, incoerente, reminiscenţele unui suflet trecut prin război şi pace. Mi te imaginez cu părul lung, negru şi buclat mângâindu-ţi umerii, cu fruntea mare şi luminoasă aplecată asupra rândurilor scrise cu o caligrafie micuţa şi înclinată, încercând să ignori petele de cerneală ale neglijentei expeditoare.

Tic- Tac

       Aud cum o altă secundă se scurge peste mine, cu răbdarea şi perseverenţa specifică, aceast fir de nisip din propria clepsidră, ma perforat, l-am simţit cum mă străpunge asemeni picăturii chinezeşti, am încercat să îi rezist, dar agonia m-a cuprins în mrejele ei, iar singura mea speranţă eşti tu. Poate nu îmi înţelegi distorsionatul punct de vedere, dar numai ideea că cineva îmi va ştii trăirile mă răcoreşte şi îmi face să vibreze inima.
     
 La început ai să încerci să îmi cauţi chipul prin memorie, dar va fi inutil aşa că ai să renunţi. Îmi place să elimin această posibilitate, dar dacă totuşi, prin absurd ne-am întâlnit cândva nu ai cum să asociezi aceste gânduri cu imaginea mea. Poate am fost colegi de grădiniţa, dar în clase paralele, sau poate am avut amândoi pojar şi ne-am întâlnit în acelaşi salon, ale aceleiaşi infirmerii. Acestea ar fi câteva dintre cazurile pe care mintea mea le proiectează.

Tic- Tac

        Din greşeală ai găsit scrisoarea, împins de curiozitatea-ţi copilăroasă ai deschis-o eliberând odată cu ea memoriile unei, poate odată, tinere italience. Tu eşti un simplu băiat de liceu, cu ochii încercănaţi de presiunea bacului, stai lângă clădire şi trăgând cu poftă dintr-o ţigare, aştepţi ca primăvara să îţi pătrundă în suflet, dar aşteptarea te epuizează, te moleşeşte şi tot ce poţi să faci este să îţi îneci amarul în aceste vicii. Vezi apusul sângeriu şi auzi cum inima îşi dansează valsul etern alături de învolburatu-ţi şi fierbintele-şi sânge, citeşti cu nerăbdare aceste rânduri şi le dezaprobi, neînţelegând această discrepanţa între mine şi tine, deşi în esenţă îţi părem la fel.

Tic- Tac

        Fiind de acord cu tine, dezaprob la rândul meu acest scenariu frivol. Tu eşti un bătrânel aspru şi mizantrop, nu iubeşti copii gălăgioşi şi nici nu hrăneşti porumbei în parc. Ai ales tu sau poate soarta a hotărât să duci o viaţă celibatară, cărând şi suportând singur toate problemele. Mă urăşti din tot sufletul tău, iar aceste cuvinte îţi par superficiale, capriciile unui alt târâtor suflet pe pământ. Aşa este mai bine, nu? Poate chiar mă aproprii de realitate? Simt acest lucru cu fiecare fibră din corpul meu, dar poate mă înşel şi această supozitie este la fel de greşită precum şi cealalta.

Tic-Tac

        Acestea sunt ultimele secunde pe care le acord acestei neînsemnate epistole care va rămâne fără răspuns. Aş vrea să te gândeşti la mine că la vânt, o entitate invizibilă, complexă, ce bântuie pământul, veacuri întregi, fără stăpân şi fără scop. M-am transformat în scrum şi tot ce aştept este suflarea care să mă împrăştie în îndelungata zare, lăsându-mă să sălăşluiesc în grădinile dulci ale Edenului. Simt cum nodul frânghiei se strânge din ce în ce mai tare, făcând ca simplul gest de a trage aer în plămâni să pară o adevarată povara, în jur pluteşte mirosul proaspăt de lămâie al unei morţii de mult dorite.

Poate doar o simplă,

Necunsocută