Iarna nici îngerii nu pot zbura

Simţi cum firicele de transpiraţie se preling pe piepul şi spatele tău. Îţi închizi ochii şi laşi agonia să-şi continue drumul fără opreliţşte. Revezi aceleaşi imagini jalnice ale unei morţi imature, dedicate unei cauze de mult pierdute.

Vezi cum corpul ţi se bălăngăne în aer, simţi cum funia  se încolăceşte din ce în ce mai strâns în jurul gâtului tău precum un şarpe flămând în jurul prăzii sale. Te zbaţi, te zvărcoleşti cu scopul de a mai căştiga cătvea neînsemnate secunde. Degeaba, mirosul de carne râncedă ce prevesteşte moartea devine cu fiecare secundă mai puternic. Înăuntrul tău plămâni îţi sunt încărcaţi cu jăratic, iar răsuflare ţi-e de foc.

Mortea îşi încetează dansul grotesc, iar milioane de fiori te împietresc, retezându-ţi astfel şi singurul fir de aţă de care te agăţai.

Mintea ta a proiectat poate pentru a o suta oară acest puzzel abstract. De fiecare dată un Lucifer distorsionat îţi mai oferea o piesă în schimbul unei alte bucăţi de suflet veştejit.

Te simţi trădat şi nu înţelegi de ce. Ochii îţi sunt secaţi, nu mai au puterea să verse lacrimi si să te răcorească, să-ţi exprime frustrarea.

O singură clipă de luciditate în acest abis şi totul se clarifică. Unde este intervenţia divină în acest spectacol suicidal? Unde-ţi sunt îngeri în care ai fost învăţat să crezi şi pe care până la răspântia dintre adevar şi minciună i-ai slăvit?  Ei sunt  Iuda al tău, ei sunt cei care te trădează şi te trimit surâzând în cazanul cu smoală a lui Satan.

-Nu mai pot zbura, e prea frig afară ca ei să te mai poată salva.

Cauţi cu disperare posesorul acelei afirmaţii. Îl zăreşti fugitiv, un chip de ceară cu ochii precum un ghem de mătase.  Ai vrea să îl atingi, să-l întrebi cum a ajuns un suflet blănd ca al lui în acest sanctuar mortuar.

Inima îţi bate mai tare. În ochii acelui copil te vezi pe tine, un tu mai vechi, un tu protejat de vălurile transparente şi inocente ale unei îndepărtate copilării.

Te trezeşti din acest coşmar, îţi auzi răsuflarea, dar aerul parcă nu îţi ajunge în plămâni. Respiri cu nesaţ, bucurându-te că poţi că îmcă poţi executa această simplă acţiune. Îţi mai aprinzi o ţigare, alta printre restul celorlalte o mie.

Tresari, cu paşi greoi ajungi la fereastră. Auzi înzadar stigătul deşart al bieţilor fulgi de nea. Moartea lor este iminentă, nu ai cu ce să îi ajuţi.

-Într-un final am avut dreptate, e prea frig afară. Cu moartea într-o altă zi mă voi revedea.