Şuviţele de par îmi erau răsfirate pe covor. Focul mocnea, aruncând precum nişte săgeţi, într-un joc aritmic, diferitele raze de lumină. Mi-am ridicat uşor capul pentru a simţi mai bine mirosul de vanilie ce plutea în jur. O mie de voci îmi bântuiau mintea, sfărâmându-se, devornâdu-se una pe alta, hrăndind un gând monstruos ce se rezuma la o simplă întrebare, dar nu întrebarea mă sfâşia, ci răspunsul şubrezit pe care încă îl susţineam.
"Crezi că te-a iubit?" deşi la început păream sigură pe mine, uşor, uşor, toată încrederea mea în răspunsul afirmativ s-a diluat, alcătuind o fadă şoaptă ce îngâna un "da" stângaci. Mă minţeam singură, asta făcusem toată viaţa, mă intoxicasem cu minciuni, iar când adevarul m-a atins cu sărutul său otrăvit am rămas precum un înger mut prins în pânza de foc a lui Satan. Eram singurul prizonier ce nu îşi putea susţine nevinovăţia, fiind astfel, în lipsa unei pledoarii decente, condamnat la nefericire eternă.
Câteva mărgele de apă sărată mi se preling pe obraji. "Dar tu l-ai iubit?" la această întrebare inima începe să mi se zabată furtunos, încercând să îmi iasă din piept şi să se revolte la o asemenea blasfemie. Îl iubisem cu fiecare fibră, celulă din corpul meu, iar uşurinţa cu care îmi dăruisem sufletul unui astfel de mercenar de suspine mă îngrozea. Precum un orb ce merge pe sârmă, într-un moment de lumină, uimit de frumuseţea incocentă a norilor, m-am dezechilibrat, căzând în această prăpastie nemiloasă a unei infinite disperări.
Ceasul cu cuc anunţă iar miezul noptii. Liniştea cu care îmi pansam rănile sufletului meu veştejit a fost retezată de un ciocănit. Degetele îmi pulsau şi parcă fără voia mea în clipa următoare eram lângă uşa de mahon. Nu putea să fie el. El plecase pentru totdeauna nepăsându-i de chinurile la care gestul lui mă condamnau. Şi într-adevar intuiţia nu mă înşelase, nu era el şi ochii lui de ciocolată. În faţa mea răsărea parcă din neant, o suplă şi senzuală Moarte. Purta o rochie neagră de catifea, ce la lumina lumânării îi făcea pielea albă ca de ceară. Ochii împletiţi din fibră de sticlă îmi zâmbeau parcă cu neruşinare chemându-mă să asist la acest tablou funerar.
- Ai întârziat! îi spun eu mustrător. Eu o aşteptasem cu sufletul la gură în fiecare secundă de când mirosul lui de tutun şi mentă se evaporase.
-Dar acum sunt aici! vocea ei era rece, de soprană, iar buzele sângerii se mişcau alene parcă vrând să lungească fiecare cuvânt. Mă uitam la ea, contemplându-i frumuseţea otrăvită.
Îmi înclin capul, iar ea îşi scoate securea. Îi zăresc pentru o clipă lama lucioasă, iar apoi nu mai rămâne decât întunericul dulce-amărui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu