Închinându-mă lui Tudor

Toată lumea are nevoie de un idol, de o personalitate care să o stimuleze să parcurgă drumul până la  acel ideal în viaţă la care râvneşte cu tot dinadinsul. Dacă nu găseşti acest persoanj în lumea reală şi palpabilă ce te înconjoară, ai două posibilităţi. Prima ar fi să te complaci în această situaţie, să devii un trup cu sufletul în comă ce "consumă şabloane, viaţă prefabricată'' cum spunea Vama Veche într-unul dintre cântecele ei, iar a doua posibilitate este să îţi creezi tu singur un zeu suprem, un Zalmoxis personal.

Când luna se mijea printre norii plumburii, iar picăturile reci de ploaie îşi începuseră ritualul sacru, din cazanul cu smoală al mintii mele, s-a ivit acest personaj fictiv. Neuronii mei surescitaţi au început să lucreze, clădindu-i astfel un caracter, un trecut şi un viitor demn de un zeu care să mă caracterizeze. Numele lui este Tudor, iar el nu este o entitate omniscientă sau omnipotentă, ci pur şi simplu un om ce nu posedă decât o chitară şi o pană.

Tudor este un proscris, el face totul pe dos şi nu respectă nici o regulă. Are ticurile lui ciudate, pe care le-a adoptat inconştient de alungul timpului. El nu aparţine nimănui, nu are o vârstă sau o formă, el este tot şi nimic.

Tudor bea ceai verde dimineaţa şi cafea noaptea. Îi place să cuprindă cu degetele sale lungi ceaşca sa veche ce are desenată pe ea o bufniţă fără o ureche  şi să se uite atent pe fundul ceşti, încercând să pătrundă cu privirea prin masa lichidului colorat ce emană aburi calzi. Mereu râd de el spunându-i că nu are nici un rost, că nici o vrăjitoare cu chip ros de timp şi toaig cu puteri neasemuite nu o să îi scrie destinul într-o cană cu cafea sau ceai. El doar se uită la mine, îmi zâmbeşte superior de parcă aş fi doar un copil ce nu înţelege adevărata importanţă a gestului său şi poate chiar aşa este, sunt poate prea necoaptă pentru a îl înţelege în totalitate pe el şi apucăturile lui.

Tudor are în buzunar o crenguţă de busuioc. A primit-o cu ani în urmă de la o bătrânică într-o gară îngheţată  din Rusia. În fiecare zi, când vechiul ceas cu cuc anunţă ora 14, el ia crenguţa şi o miroase punându-şi o dorinţă. El crede că se va împlini şi deşi mi se pare copilăresc am învăţat să nu mai comentez, până la urmă fiecare are nevoie sub o formă sau alta de doza sa zilnică de magie.

Lui îi place să călătorească şi din fiecare oraş pe care îl vizitează ia câte o pietricică pe care apoi o pune în cufărul de sub pat. Când plouă afară şi fulgerele se joacă prinselea pe uriaşul cer, el îmi povesteşte istoria fiecărei pietre, de la cea mai mică până la cea mai mare. Uneori stau cu capul la el în poală şi îi ascult vocea groasă şi catifelată ce se ascunde în spatele unui văl de aer, neştiind biata de ea că aerul este transparent.

Mi-aş dori să îi pot imortaliza pentru eternitate ochii ca nişte văpăi şi părul lung până la umar, dar mi-e frică şi să încerc să îl desenez, de parcă această actiune i-ar strica perfectiunea cu care ochii minţii mele se delctează în fiecare zi. Cineva a spus odată că toate lucrurile bune au şi un sfârşit, iar eu sunt terifiată de acest gând macabru. Am învăţat să cred în Tudor pentru că aveam nevoie să cred în ceva, evaporarea lui ar stârni rafale de disperare asupra mea.