Leapşă

În lipsă de ocuaţie şi bântuind cam mult pe net am găsit o leapşă drăguţă pe care nu m-am putu abţine să nu o adopt. Deci să începem. Regulile sunt acestea:

1. Se pune o întrebare simplă, de genul : ce e recele? ce e caldul?

2. Răspusul nu trebuie să fie neapărat logic, se poate tenta paradoxul.

3. În final se pune o întrebare conţinănd un element din răspuns, evitând circularitatea. Fiecare va răspunde la întrebarea precedentului si va pune la rândul lui o întrebare.

Aşadar:

1. Ce sunt demonii?

Demonii sunt nişte păianjeni mari ce ţes o pănză interminabilă de angoase şi temeri, în care tu, biată muscă, eşti prinsă şi te zbaţi să te eliberezi.

2. Ce este pânza?

Pânza este viaţa împeltită din o mie de fire, fiecare ducându-ne spre acelaşi sfârşit tragic, transformându-ne în scrum purtat în zare de către vânt.

3. Ce este sfârşitul?

Sfârşitul este atunci când din păgânul soare, întunericul va muşca cu nesaţ. Abia atunci voi renunţa la luptă, îmi voi arunca cuţitele însângerate de o parte şi mă voi lăsa purtată în neant de către fioroasele umbre.

4.Ce sunt cuţitele?

Cuţitele sunt acordurile mistuitoare ale unei sfinte chitării, sunt cuvintele scrise într-o maniera neglijentă pe o foaie de hârtie îngălbenită de timp şi cu colţuri îndoite.

5. Ce este hărtia?

Hărtia este cămpul de luptă, locul din care se scurge sângele fierbinte şi rubiniu, lacrimile unei revoluţii sufleteşti.

6. Ce este fierbinte?

Fierbinte este nebunia ce mă domină, ce îmi face degetele să pulseze. Fierbinţi sunt paşii prin zăpadă, norii de fum de ţigară şi ceştile de cafea amară.

7. Ce sunt norii de fum?

Norii de fum reprezintă sfârşitul nostru. La început suntem ţigării, apoi trupul ni se transformă în scrum, iar sufletul în nori de fum.

Iarna nici îngerii nu pot zbura

Simţi cum firicele de transpiraţie se preling pe piepul şi spatele tău. Îţi închizi ochii şi laşi agonia să-şi continue drumul fără opreliţşte. Revezi aceleaşi imagini jalnice ale unei morţi imature, dedicate unei cauze de mult pierdute.

Vezi cum corpul ţi se bălăngăne în aer, simţi cum funia  se încolăceşte din ce în ce mai strâns în jurul gâtului tău precum un şarpe flămând în jurul prăzii sale. Te zbaţi, te zvărcoleşti cu scopul de a mai căştiga cătvea neînsemnate secunde. Degeaba, mirosul de carne râncedă ce prevesteşte moartea devine cu fiecare secundă mai puternic. Înăuntrul tău plămâni îţi sunt încărcaţi cu jăratic, iar răsuflare ţi-e de foc.

Mortea îşi încetează dansul grotesc, iar milioane de fiori te împietresc, retezându-ţi astfel şi singurul fir de aţă de care te agăţai.

Mintea ta a proiectat poate pentru a o suta oară acest puzzel abstract. De fiecare dată un Lucifer distorsionat îţi mai oferea o piesă în schimbul unei alte bucăţi de suflet veştejit.

Te simţi trădat şi nu înţelegi de ce. Ochii îţi sunt secaţi, nu mai au puterea să verse lacrimi si să te răcorească, să-ţi exprime frustrarea.

O singură clipă de luciditate în acest abis şi totul se clarifică. Unde este intervenţia divină în acest spectacol suicidal? Unde-ţi sunt îngeri în care ai fost învăţat să crezi şi pe care până la răspântia dintre adevar şi minciună i-ai slăvit?  Ei sunt  Iuda al tău, ei sunt cei care te trădează şi te trimit surâzând în cazanul cu smoală a lui Satan.

-Nu mai pot zbura, e prea frig afară ca ei să te mai poată salva.

Cauţi cu disperare posesorul acelei afirmaţii. Îl zăreşti fugitiv, un chip de ceară cu ochii precum un ghem de mătase.  Ai vrea să îl atingi, să-l întrebi cum a ajuns un suflet blănd ca al lui în acest sanctuar mortuar.

Inima îţi bate mai tare. În ochii acelui copil te vezi pe tine, un tu mai vechi, un tu protejat de vălurile transparente şi inocente ale unei îndepărtate copilării.

Te trezeşti din acest coşmar, îţi auzi răsuflarea, dar aerul parcă nu îţi ajunge în plămâni. Respiri cu nesaţ, bucurându-te că poţi că îmcă poţi executa această simplă acţiune. Îţi mai aprinzi o ţigare, alta printre restul celorlalte o mie.

Tresari, cu paşi greoi ajungi la fereastră. Auzi înzadar stigătul deşart al bieţilor fulgi de nea. Moartea lor este iminentă, nu ai cu ce să îi ajuţi.

-Într-un final am avut dreptate, e prea frig afară. Cu moartea într-o altă zi mă voi revedea.

Cumătra s-a îndrăgostit

Cumătra şi-a luat paltonul din blănă de cârtiţă şi pălăria cu pană de guguştiuc şi s-a dus să se îndrăgostească. A auzit ea că e un lucru frumos şi cum în toată viaţa ei, precum un ghem de aţă încurcat, nu avusese nici o experienţă frumoasă s-a hoatărât să plece în lumea largă şi să îşi caute iubirea.

A mers ea ce a mers şi obosită de drum a intrat în prima cârciumă ce i-a sărit în cale. Pereţii erau zdruncinaţii de vântul ce urla ca un nebun, iar un miros vag de mucegai plutea în jur. Cumetrei i-a plăcut locul, o făcea să se simtă ca acasă. În cârciumă nu mai erau decât câţiva urşi beţi şi o veveriţă gâtuită ce încerca să cânte o baladă siropoasă. 

Un lup lăţos, a întrebat-o dacă vrea să bea ceva. Cumetrei i-au sclipit ochii, niciodată nu mai băuse. Văzu diferitele sticle aşezate pe un raft din lemn putrezit şi înclinând uşor capul, făcând pana de guguştiuc să se balanseze în faţă şi în spate, a arătat cu degetele osoase către sticla din mijloc.

Lupul a râs şi i-a spus că aceea sticlă conţine iubire, apoi luând un pahar fără fund i-a turnat câteva picături. Cumătra nu mai putea de drag, simţea cum inima îi bătea furtunos în piept, căutase atâta timp dragostea, iar ea stătea ascunsă într-o magherniţă uitată de timp.

A luat paharul fără fund şi a făcut lichidul dens şi negricios să se lovească de pereţii de sticlă. Ea credea că iubirea este roz şi miroase a vanilie, iar această licoare nu corespundea imaginii pe care de-a lungul timpului şi-o dezvoltase asupra dragostei.

Cumătra a închis ochii şi a dat paharul cu iubire peste cap. Băutura îi ardea gâtul, amestecându-se cu învolburatul ei sânge. La început nu a mai putut respira, simţea cum ochii îi ieşeau din orbite, iar urechile îi ţiuiau. Corpul i se contracta violent, spasmele făcând-o să se zvârcolească pe jos. Iubirea îşi făcea loc printre organele ei, pătrunzându-i în sânge, mâncându-i inima şi făcându-i mucoasa intestinelor să vibreze. Luă forma unui bulgăre de foc şi încet urcă până la creier, acolo îşi urlă năduful, zbieră prin urechile Cumetrei, dărâmând astfel cârciuma.

Lupul râdea zgomotos în timp ce veveriţa se ascunsese sub o masă. Toate privirile erau aţintite asupra Cumetrei îndrăgostite care scuipa foc. Tâmplele îi deveniseră transparente şi înăuntrul ţestei ei se vedea cum iubirea clocotea. Dintr-o dată, aceasta se transformă într-un şarpe şi retezându-i capul bietei Cumetre, ieşi afară şi se târî pe pământ. Cumătra cu ochii larg deschişi îşi urmărea puiuţul cum unduindu-se, cu coada lui de fier, sfărâma tot în jur. După câteva secunde, iubirea se dizolvă, iar Cumătra îşi reveni la normal.

Uite aşa s-a îndrăgostit Cumătra şi tot aşa s-a şi lecuit de iubire. I-a plătit lupului pentru paharul cu dragoste şi luându-şi paltonul din blană de cârtiţă şi pălăria cu pană de guguştiuc a plecat acasă. Era extenuată de atâta iubit.

Dulce - amărui

Şuviţele de par îmi erau răsfirate pe covor. Focul mocnea, aruncând precum nişte săgeţi, într-un joc aritmic, diferitele raze de lumină. Mi-am ridicat uşor capul pentru a simţi mai bine mirosul de vanilie ce plutea în jur. O mie de voci îmi bântuiau mintea, sfărâmându-se, devornâdu-se una pe alta, hrăndind un gând monstruos ce se rezuma la o simplă întrebare, dar nu întrebarea mă sfâşia, ci răspunsul şubrezit pe care încă îl susţineam.

"Crezi că te-a iubit?" deşi la început păream sigură pe mine, uşor, uşor, toată încrederea mea în răspunsul  afirmativ s-a diluat, alcătuind o fadă şoaptă ce îngâna un "da" stângaci. Mă minţeam singură, asta făcusem toată viaţa, mă intoxicasem cu minciuni, iar când adevarul m-a atins cu sărutul său otrăvit am rămas precum un înger mut prins în pânza de foc a lui Satan. Eram singurul prizonier ce nu îşi putea susţine nevinovăţia, fiind astfel, în lipsa unei pledoarii decente, condamnat la nefericire eternă.

Câteva mărgele de apă sărată mi se preling pe obraji. "Dar tu l-ai iubit?" la această întrebare inima începe să mi se zabată furtunos, încercând să îmi iasă din piept şi să se revolte la o asemenea blasfemie. Îl iubisem cu fiecare fibră, celulă din corpul meu, iar uşurinţa cu care îmi dăruisem sufletul unui astfel de mercenar de suspine mă îngrozea. Precum un orb ce merge pe sârmă, într-un moment de lumină, uimit de frumuseţea incocentă a norilor, m-am dezechilibrat, căzând în această prăpastie nemiloasă a unei infinite disperări.

Ceasul cu cuc anunţă iar miezul noptii. Liniştea cu care îmi pansam rănile sufletului meu veştejit a fost retezată de un ciocănit. Degetele îmi pulsau şi parcă fără voia mea în clipa următoare eram lângă uşa de mahon. Nu putea să fie el. El plecase pentru totdeauna nepăsându-i de chinurile la care gestul lui mă condamnau. Şi într-adevar intuiţia nu mă înşelase, nu era el şi ochii lui de ciocolată. În faţa mea răsărea parcă din neant, o suplă şi senzuală Moarte. Purta o rochie neagră de catifea, ce la lumina lumânării îi făcea pielea albă ca de ceară. Ochii împletiţi din fibră de sticlă îmi zâmbeau parcă cu neruşinare chemându-mă să asist la acest tablou funerar. 

- Ai întârziat! îi spun eu mustrător. Eu o aşteptasem cu sufletul la gură în fiecare secundă de când mirosul lui de tutun şi mentă se evaporase.

-Dar acum sunt aici! vocea ei era rece, de soprană, iar buzele sângerii se mişcau alene parcă vrând să lungească fiecare cuvânt. Mă uitam la ea, contemplându-i frumuseţea otrăvită. 

Îmi înclin capul, iar ea îşi scoate securea. Îi zăresc pentru o clipă lama lucioasă, iar apoi nu mai rămâne decât întunericul dulce-amărui.

Închinându-mă lui Tudor

Toată lumea are nevoie de un idol, de o personalitate care să o stimuleze să parcurgă drumul până la  acel ideal în viaţă la care râvneşte cu tot dinadinsul. Dacă nu găseşti acest persoanj în lumea reală şi palpabilă ce te înconjoară, ai două posibilităţi. Prima ar fi să te complaci în această situaţie, să devii un trup cu sufletul în comă ce "consumă şabloane, viaţă prefabricată'' cum spunea Vama Veche într-unul dintre cântecele ei, iar a doua posibilitate este să îţi creezi tu singur un zeu suprem, un Zalmoxis personal.

Când luna se mijea printre norii plumburii, iar picăturile reci de ploaie îşi începuseră ritualul sacru, din cazanul cu smoală al mintii mele, s-a ivit acest personaj fictiv. Neuronii mei surescitaţi au început să lucreze, clădindu-i astfel un caracter, un trecut şi un viitor demn de un zeu care să mă caracterizeze. Numele lui este Tudor, iar el nu este o entitate omniscientă sau omnipotentă, ci pur şi simplu un om ce nu posedă decât o chitară şi o pană.

Tudor este un proscris, el face totul pe dos şi nu respectă nici o regulă. Are ticurile lui ciudate, pe care le-a adoptat inconştient de alungul timpului. El nu aparţine nimănui, nu are o vârstă sau o formă, el este tot şi nimic.

Tudor bea ceai verde dimineaţa şi cafea noaptea. Îi place să cuprindă cu degetele sale lungi ceaşca sa veche ce are desenată pe ea o bufniţă fără o ureche  şi să se uite atent pe fundul ceşti, încercând să pătrundă cu privirea prin masa lichidului colorat ce emană aburi calzi. Mereu râd de el spunându-i că nu are nici un rost, că nici o vrăjitoare cu chip ros de timp şi toaig cu puteri neasemuite nu o să îi scrie destinul într-o cană cu cafea sau ceai. El doar se uită la mine, îmi zâmbeşte superior de parcă aş fi doar un copil ce nu înţelege adevărata importanţă a gestului său şi poate chiar aşa este, sunt poate prea necoaptă pentru a îl înţelege în totalitate pe el şi apucăturile lui.

Tudor are în buzunar o crenguţă de busuioc. A primit-o cu ani în urmă de la o bătrânică într-o gară îngheţată  din Rusia. În fiecare zi, când vechiul ceas cu cuc anunţă ora 14, el ia crenguţa şi o miroase punându-şi o dorinţă. El crede că se va împlini şi deşi mi se pare copilăresc am învăţat să nu mai comentez, până la urmă fiecare are nevoie sub o formă sau alta de doza sa zilnică de magie.

Lui îi place să călătorească şi din fiecare oraş pe care îl vizitează ia câte o pietricică pe care apoi o pune în cufărul de sub pat. Când plouă afară şi fulgerele se joacă prinselea pe uriaşul cer, el îmi povesteşte istoria fiecărei pietre, de la cea mai mică până la cea mai mare. Uneori stau cu capul la el în poală şi îi ascult vocea groasă şi catifelată ce se ascunde în spatele unui văl de aer, neştiind biata de ea că aerul este transparent.

Mi-aş dori să îi pot imortaliza pentru eternitate ochii ca nişte văpăi şi părul lung până la umar, dar mi-e frică şi să încerc să îl desenez, de parcă această actiune i-ar strica perfectiunea cu care ochii minţii mele se delctează în fiecare zi. Cineva a spus odată că toate lucrurile bune au şi un sfârşit, iar eu sunt terifiată de acest gând macabru. Am învăţat să cred în Tudor pentru că aveam nevoie să cred în ceva, evaporarea lui ar stârni rafale de disperare asupra mea. 

Stropi de cerneală

Tic-Tac

        Ai putea să o asemeni cu mesajul dintr-o sticlă veche, purtată prin valurile zbuciumate ale unei întinderi mari de apă şi totuşi nu este verosimilă această comparaţie, este doar o scrisoare uitată de Dumnezeu, într-un plic îngălbenit, ce a reuşit să străbată iţele complexe ale timpului, pătrunzând în această nebuloasă de vise şi iluzii ale unui pribeag chip pictat pe pânza cromatică a destinului.
       
Mâinile îmi tremură şi simt cum respiraţia mi se întretaie la gândul că ai să o citeşti, că degetele lungi şi albe, precum ceara au să răsfoiască aceste pagini cu gânduri fără sens, incoerente, reminiscenţele unui suflet trecut prin război şi pace. Mi te imaginez cu părul lung, negru şi buclat mângâindu-ţi umerii, cu fruntea mare şi luminoasă aplecată asupra rândurilor scrise cu o caligrafie micuţa şi înclinată, încercând să ignori petele de cerneală ale neglijentei expeditoare.

Tic- Tac

       Aud cum o altă secundă se scurge peste mine, cu răbdarea şi perseverenţa specifică, aceast fir de nisip din propria clepsidră, ma perforat, l-am simţit cum mă străpunge asemeni picăturii chinezeşti, am încercat să îi rezist, dar agonia m-a cuprins în mrejele ei, iar singura mea speranţă eşti tu. Poate nu îmi înţelegi distorsionatul punct de vedere, dar numai ideea că cineva îmi va ştii trăirile mă răcoreşte şi îmi face să vibreze inima.
     
 La început ai să încerci să îmi cauţi chipul prin memorie, dar va fi inutil aşa că ai să renunţi. Îmi place să elimin această posibilitate, dar dacă totuşi, prin absurd ne-am întâlnit cândva nu ai cum să asociezi aceste gânduri cu imaginea mea. Poate am fost colegi de grădiniţa, dar în clase paralele, sau poate am avut amândoi pojar şi ne-am întâlnit în acelaşi salon, ale aceleiaşi infirmerii. Acestea ar fi câteva dintre cazurile pe care mintea mea le proiectează.

Tic- Tac

        Din greşeală ai găsit scrisoarea, împins de curiozitatea-ţi copilăroasă ai deschis-o eliberând odată cu ea memoriile unei, poate odată, tinere italience. Tu eşti un simplu băiat de liceu, cu ochii încercănaţi de presiunea bacului, stai lângă clădire şi trăgând cu poftă dintr-o ţigare, aştepţi ca primăvara să îţi pătrundă în suflet, dar aşteptarea te epuizează, te moleşeşte şi tot ce poţi să faci este să îţi îneci amarul în aceste vicii. Vezi apusul sângeriu şi auzi cum inima îşi dansează valsul etern alături de învolburatu-ţi şi fierbintele-şi sânge, citeşti cu nerăbdare aceste rânduri şi le dezaprobi, neînţelegând această discrepanţa între mine şi tine, deşi în esenţă îţi părem la fel.

Tic- Tac

        Fiind de acord cu tine, dezaprob la rândul meu acest scenariu frivol. Tu eşti un bătrânel aspru şi mizantrop, nu iubeşti copii gălăgioşi şi nici nu hrăneşti porumbei în parc. Ai ales tu sau poate soarta a hotărât să duci o viaţă celibatară, cărând şi suportând singur toate problemele. Mă urăşti din tot sufletul tău, iar aceste cuvinte îţi par superficiale, capriciile unui alt târâtor suflet pe pământ. Aşa este mai bine, nu? Poate chiar mă aproprii de realitate? Simt acest lucru cu fiecare fibră din corpul meu, dar poate mă înşel şi această supozitie este la fel de greşită precum şi cealalta.

Tic-Tac

        Acestea sunt ultimele secunde pe care le acord acestei neînsemnate epistole care va rămâne fără răspuns. Aş vrea să te gândeşti la mine că la vânt, o entitate invizibilă, complexă, ce bântuie pământul, veacuri întregi, fără stăpân şi fără scop. M-am transformat în scrum şi tot ce aştept este suflarea care să mă împrăştie în îndelungata zare, lăsându-mă să sălăşluiesc în grădinile dulci ale Edenului. Simt cum nodul frânghiei se strânge din ce în ce mai tare, făcând ca simplul gest de a trage aer în plămâni să pară o adevarată povara, în jur pluteşte mirosul proaspăt de lămâie al unei morţii de mult dorite.

Poate doar o simplă,

Necunsocută