Când sufletu' mi-a înflorit

Într-o noapte m-am întâlnit cu Sfântul Petru, sau cel puţin aşa am crezut atunci, acum nu mai sunt sigură. Îi ţin minte ochii de smoală, ascunşi în găvanele osoase ale unui chip ciolanos, buzele subţiri ce spânzurau lejer un chistoc fumegând. Zbura într-un avion de hârtie, colindând lumea întreagă. Cânta la un acordeon vechi, degetele hilar de mari plimbându-se pe suprafaţa cenuşie a clapelor, ademenindu-mă, hipnotizându-mă.
M-a prins de mână şi m-a luat cu el în zbor. Ne-am înălţat în nemărginitul văzduhului, pierzându-ne în regatul înceţoşat al norilor.

În drumul nostru spre necunoscut, o sămânţă mi-a intrat în plămânii spongioşi, făcându-şi culcuş în cutia mea toracică. A stat acolo o iarnă întreagă, iar apoi, când soarele s-a încumetat să îmi străpungâ pieptul de sticlă, a început să încolţească. Am simţit cum rădăcinile ei cresc şi avide de seva rubinie ce-mi îmbujora obrajii,  mi-au pătruns în artere. Crengile i-au crescut şi traversându-mi esofagul, mi-au spintecat ţeasta, florile ieşindu-mi prin orbite. Am încercat să râd, dar frunzele dese, de-un verde crud, m-au împiedicat, făcându-mă să mă înec. Am simţit cum oasele mi se fărâmiţează, transformându-se-n argilă.

 Sfântu Petru mi-a rânjit şi cu acordeonul lui batran a-nceput să cheme ploaia. Picăturile au venit, cotropindu-mi trupul înflorit. Mi-au dansat pe frunzele lucioase şi mi-au scăldat scoarţa aspră a sufletului. Abia atunci am realizat, nu o biată sămânţă mă metamorfozase-n zarzar cu rochiţă de mireasă, ci Primăvara cu sărutarea-i păgână a buzelor. Eu, copil credul ce-şi oferise corpul ofrandă unei crude, dar pătimaşe zeiţe cu zâmbet de cadână, devenisem altar al zmeelor de cocori şi al lalelelor din mâinile negre de ţigancă. Dar în final, sufletu-mi radia, plutind asemeni unui fluture printre florile de vată ale pomului, nu eram blestemată, ci mântuită, zburând prin raiul neortodox al Mamei Natură.

Cinşpe

Dragă Cinsprezece, nu, mai bine Cinşpe , am chef să te alint în cel mai arhaic şi vulgar mod posibil. Te-am aşteptat atât de mult timp, mereu mi s-a părut că tu eşti descătuşarea sufletului, primăvara cel va face să-n florească. Când eram învăluită în stratul gros al inocenţei mi se păreai regină cu diademă de cristal, acum diadema ţi s-a transformat în chitară şi rangul în gânduri abstracte.

Tot ce îţi cer sunt zâmbete multicolore pictate pe buze şi pulbere de vise-n gene.Vreau să scriu cu freamătul nebun al unui om inspirat, să îi fac pe cei ai căror ochi îmi citesc rândurile puerile să râdă, să plângă, să vibreze. Vreau din nou nisip sub tălpi; un nisip auriu, fierbine, care să-mi străpungă nu doar epiderma ci şi oasele. Vreau că în tot acest deşert haotic să-mi întâlnesc oaza de linişte.

Da Cinşpe, îmbibă-mă cu acelaşi miros jilav al Dunării care mi-a căptuşit şi până acum plămânii. Lasă razele de aur topit ale soarelui să-mi brăzdeze chipul şi să-mi brodeze teneul în măsliniu.

Îţi scriu azi, ieri, 31, am fost cu capul în nori şi inima în lavă. Azi mi-a revenit inspiraţia, iar degetele mi-au pulsat de bucurie, am vrut să îţi mulţumesc că ai venit şi să te rog să-mi pricinuieşti aceea dezmorţire a trupului şi a sufletului după care tânjesc cu nerăbdare.

Aceeaşi eu,

 draga ta.

Când vulpea traversează oraşul

E luni şi capul îi vâjâie. A adormit cu căştile-n urechi şi cu vocea lui Cobain străbătându-i arterele, străpungându-i miocardul, pierzându-i-se în piept. Afară plouă şi e frig. Calcă neatentă în bălţi, nu-i pasă de pielea udă a tălpilor, de fiorii reci ce-i rod oasele cu carenţe de calciu.

Genele întredeschise, date-n în fugă cu un rimel ieftin, filtrează monotonia străzii, brodandu-i tivul de un verde crud al ierbii. Îşi muşcă buzele crăpate, deschizând rănile vechi, muiate de un strugurel cu gust mult prea dulce de căpşune. Plămânii plini de cenuşă cerşesc după fumul înecăcios al tigării. Limba încă se scaldă în aroma amăruie a cafelei.

Strânge geaca neagră, de motociclist pe lângă corp, încercând să împiedice vântul să-i mai reteze trupul minion. Ochii cu pupile de toporaşi şi irisuri de zambile ai primaverii, au fost orbiţi de vălul cenuşiu ai unei ploi fără fulgere şi tunete. Îi e dor de vară, de folk, de plimbările prin parc şi de nopţile nedormite, când urmărea firul difuz al unei constelaţii fără nume. Îi e dor de chitare şi de cărţi, de umbrele nucului şi de mirosul de tei. Toate astea par atât de indepărtate, dezintregrate în trecut.

Părul roşcat, încâlcit şi zburlit, lasă o dâră de culoare în peisajul monocromatic, vulpea prinsă-n penitenciarul viselor, se strecoară pe strazile pustii, îmbibate-n noroi şi apă rece. Paşi-i sunt mici, lenţi, de visătoare, în urma ei oraşul vuieşte, împrăştiindu-şi mirosul spirtos în văzduhul metalic.

Despre Suflet

Uneori mi-aş dori să îmi ancorez sufletul, să-l leg de mine, să-l simt cum îmi aleargă prin vene, cum îi cresc rădăcini adânci, străpungându-mi inima, sfârtecându-mi plămânii de sticlă, eliberând vrăbiile de hârtie din colivia firavă a oaselor. Păsările ar zbura dar, în drumul lor spre soare, aripile li s-ar transforma în cenuşă. De aceea nu îmi las sufletul să se ancoreze, îl las să plutească uşor deasupra unui Gange ce izvorăşte din albastrul omogen al unor ochii de cristal şi se varsă în tălpile arse de soare ale unei cubaneze.

Am auzit că orbii au toate celelalte simţuri mai dezvoltate, că ei pot simţi focul ce mocneşte, îngropat adânc în ţeasta de cărbune a omului. Mi-aş dori să orbească toată lumea măcar pentru o zi, atunci învelişul carnal ar dispărea, lăsând să înflorească sufletul, abia în clipa aceea universul ar fi cu adevarat pictat în paleta cromatică a unei fericiri cu mirosul fraged al unei ploi de mai.

Scriu despre suflet şi el îmi zumzăne în piept, îmi mumură cântece de leagăn, iar eu continui să scriu, încercând să-l transpun pe foaia de hârtie.

Şi azi am iubit...

Şi am iubit azi cu toate fibrele care mi se împletesc pe fusul de sticlă al oaselor, am iubit pomii ce se lăsau legănaţi în muzica lentă a unei adieri de vânt cu iz de lămâie, am iubit mâinile mari cu degete lungi şi pete albastre de cerneală ale băiatului de la a zecea, am iubit banca veche pe care am mâzgălit cu litere de tipar "Metallica", am iubit mirosul de gogoşi cu vanilie ce izvora chiar de la magazinul de lângă şcoală.

 Azi am simţit cum, după multă vreme, zâmbesc nu doar cu buzele, ci şi cu pielea, cu splina, cu oasele, cu ficatul; am simţit cum în vene îmi înfloresc mii de vise, cum îşi deschid petalele, îmbibându-mă în mireasma vitalităţii lor. Azi nu am mai avut ochii sticloşi, pietrificaţi şi exoftalmici, azi pupilele mele au dansat, genele mi s-au împletit cu pulberea de stele pe care azi noapte, un zeu cu cioburi verzi în loc de irişi, a suflat-o peste ele.

Sorele mi s-a strecurat sub plămâni, s-a ascuns în cufarul din torace, îl simt cum radiază, săgetându-mi Sufletul cu raze cu vârf de aur. Mi l-aş grava în piele, să-l port cu mine şi noaptea, să-l las să îmi usuce chipul plămădit din lut. 

Scriu, nenorociţii, scriu!

Şi-am înghiţit un bulgăr de sare, îl simt cum îmi dansează prin plămâni, şi am băut o călimară de cearneală, mi-am îmbibat ochii în ea, dar literele tot nu îmi pulsează în vene. Au dispărut, s-au ascuns şi stau pitite în spatele inimi mele. Inima mea, faţa de a celorlalţi, are cinci camere, una mică ascunsă în spatele ventriculului stâng. Acolo se ascund literele când le este frică să se aşeze pe hârtie, zboară în jurul unei lumânări pâlpâitoare, pe care eu o numesc Suflet. 

Sufletul meu este ars de soare, cu pielea arămie şi miros de piper. Nu fumează, dar ar vrea. I se pare metaforic, aşa că dacă eşti atent subtila aroma de tutun îţi poate înţepa nările. Are degetele tocite şi albastre, le-a îmbibat şi pe ele în cerneală de sepie. Are teneşi albaştri, cu tălpi albe, moi, de vată, să nu-l pot auzi când se furişează.

Vara trecută am încercat să îi scot muzica din cap. A zis că el însuşi este o simfonie de sunete, mari sau mici, vesele sau triste, ce joaca în aceeaşi horă. L-am dus la dezintoxicare, dar precum un monstru vâscos, cu colţii îngălbeniţi şi murdari, un cancer sufletesc l-a curins, măcinându-l. De atunci m-am obişnuit, Sufletului nu ai cum să îi scoţi muzica din cap, nici literele dealtfel, fac parte din el, îi sunt cioplite-n coaste.

Şi are o peniţă, nenorocitul, cu vârf de oţel. Şi încearcă el să scrie cu ea, dar în loc de cerneală iese un şir de flăcări ce mistuie foaia, transfomându-i gândurile din vulturi, în simple muşte pe perete. Abia atunci îşi dă seama cât de singur este. Nici Tudor nu-l mai ascultă, a plecat la teatru, l-a abandonat, crede că are prea multe capricii.

Uite aşa, precum un bastrad, un paria, bietul meu suflet se ascunde in camera de sticla din inima pentacamerală. A rămas fără oxigen, aşa că inspira litere şi expira cuvinte. Ar vrea să scrie, nenorocitul, să scrie!

Miracol alb

        Obrajii, ruginiţi de vântul răzlet, erau pudraţi într-un roz pal. Crengile verzi ale bradului, transformate involuntar în săbii, sfârtecau stratul tasat de zăpadă, în urmă rămânând cicatricile unei crude, dar iminente lupte. Mâinile, la început zvelte, pline de o senzualitate masculină, acum butucănoase, plămădite din fier, trăgeau cu putere, copacul ce avea să se metamorfozeze în pomul de Crăciun. Prin haina de piele găurită, frigul se strecura asemeni unui şarpe veninos, otrăvindu-i trupul. Paşii erau din ce în ce mai greoi, magherniţa, devenită acum mult timp “acasa”, lăsându-se devoarată de nemărginită zare.

        Într-un final ajunse, răsuflă uşurat, expirând aburii calzi ce se contopeau cu albul uniform ce îl înconjura.  Casa, cât o cutie de chibrituri, împânzită de un miros înţepător de mucegai, era singura rămăşiţă a unui trecut pictat în culorile fericirii. Din  şemineul rudimentar sclipeau licurici de foc, dansul lor fiind desprins din filele unui necunoscut basm. Se aşeză pe un scaun şubred, sprijinindu-şi fruntea în palmele bătătorite. Fusese precum un copac, iar viaţa îl smulsese aruncându-l în neant. Prinsese rădăcini şi acolo, transfigurând nimicul în sevă vitală, dar un destin necruţător, îi tăiase în cele din urmă şi rădăcinile, lăsându-l epava care este şi astăzi, carcasa unui suflet veştejit.

        Îşi scutură capul, risipind noianul de gânduri puerile. Cu mişcări mecanice, rupte din anii de glorie, ridică bradul, ancorându-l în mijlocul camerei. Aroma proaspătă a acelor se împrăştia, invadând încăperea lăsată în paragină. Globurile, vise de aur spulberate, fuseseră înghiţite alături de întreaga sa familie de mostrul numit război. Îşi lăsă genele să mângâie ochii înlăcrimaţi. Crăciunul acesta era primul fără ei, fără zâmbetele lor de miere, fiind dezgolit de candoarea specifică. Noaptea îi spintecase fiinţele dragi, omogenizând cenuşa cu  sângele vâscos. Ţipetele lor îl mistuiau, zgâriindu-i reminişcenţa celui care a fost cândva. Încă simţea dansul fatal al gloanţelor de oţel.

        Îşi întoarse privirea către fereastra prăfuită, fulgii, flori pălite de dor, consolidau imperiul de vată al iernii. Se simţea epuizat, viaţa scurgându-se din el asemeni nisipului dintr-o clepsidră spartă. Îşi aşeză trupul în patul improvizat, lăsându-şi mintea să cutreiere luncile neînduplecate ale amintirilor. Somul, devenit ac şi aţă, îi cusea brutal pleoapele, capturându-l în închisoarea obscură a coşmarurilor.

        Trecuse o ora, poate două, timpul, greu asemeni plumbului, îl imobiliza, legându-l cu lanţuri invizibile.  Îşi simţi fruntea dezmierdată, apăsarea unor degete reci şi moi, ciopârţind vraja unui somn obositor. Întâlni ochii de jad, împletiţi din alge şi începu să ţipe speriat. Nu avea cum, îi văzuse ţeasta crăpată, corpul, fuior de fibre, lipit de astfaltul cenuşiu. Clipi de câteva ori, sperând ca iluzia să se dematerializeze, dar fecioara cu piele de lapte, stătea în faţa lui, împietrită, colţurile buzelor curbându-i-se încet. Simţea cum speranţa înflorea, distrugând amorţirea ce îl completase atâta amar de vreme.

        - Piotr, este Crăciunul. Nu asta ţi-ai dorit de Crăciun?

        Îi auzise vocea departe, un ecou al unei minţi bolnave. Urmării şocat mâna de porţelan; camera, cuib sinistru de viespi, devenise în mod miraculous, palat de-o frumuseţe ireală. Bradul, împodobit cu stele şi fărâme de iubire, strălucea, ascunzând sub el cascada de bucle blonde al unui copil, Vivien.

        Piotr se ridică din pat, ameţit de feeria visului. Rugile sale nu fuseseră deşarte, un Dumnezeu mărinimos, ce vegha în ceruri, îi oferise mântuirea. Auzi ticăitul ceasului, se roti pe călcâie şi cu paşii rapizi, încărcaţi de entuziasm, ajunse în faţa orologiului. Îl ridică, desfăcându-i capacul şi oprindu-i limbile. Voia ca timpul să stagneze în miezul acele nopţi de poveste, noaptea reînvierii pentru el, noaptea naşterii lui Iisus.

        Gisel îl sărută, buzele mici, trandafirii, strânind rafale de bucurie. Credea că o pierduse în labirintul infinit al morţii, dar printr-un miracol, îşi regăsise şi fericirea şi întreaga familie. 

Constatări

Mă simt ciudat, nu mai am chef de nimic, şi respiratul mi se pare un efort. Este una din acele zile în care buzele mi-s cusute cu aţă. La început trag de ele, mă zbat, încerc să mi le desprind, apoi mă resemnez şi tac. Dacă tac sunt moartă? Nu, doar tac. Mai iau o gură de cafea. E amăruie, îmi place! 

Vine Crăciunul. Am devenit Grinch? Nu, doar că nu îmi place. Aştept sinucigaşii de la televizor, alcoolici anonimi şi miliardele de toxiinfecţii alimentare (poate nu chiar miliarde). Am uitat de scumpul Guţă, care se decide să celebreze naşterea Domnului prin colinde manelizate. Dă-mi Domane un pistol, te salvez eu de la asemenea chin. 

Ascult Nirvana, mă scoate din letargie sau poate mă afundă mai tare, dar nu îmi dau seama. Minutul 46, încă două şi termin albumul. Care? Nevermind. Când am să mor am să îl caut pe Kurt. Vreau să îi ofer drept ofrandă urechile, le merită din plin, mi-a făcut viaţa frumoasă. 

De câteva zile mă întreb dacă gălăgia înseamnă linişte, o linişte uniformă, letală. Când plouă, picăturile râd, dansează, ţopăie ca băştinaşii în jurul unui foc înghiţi de astifinţit, aia înseamnă linişte, nu? Eu aşa cred. O savurez cu ochii închişi, sau aţintiţi pe fereastră. Acum nici nu plouă, nici nu ninge, cerul este indecis. Propun un referendum, doar avem şi noi drepturi, sau poate nu?

A venit vacanţa. O aşteptam cu sufletul la gură, mă săturasem de teze, teste, ascultări, simulari, acum o urăsc. Este atât de greţoasă, plicitisitoare, fără vervă, mă seacă de viaţă. 
Voi cum o mai duceţi? Aşteptaţi Crăciunul?

Paşi în zăpadă

Îşi lăsă capul pe spate, şuviţele blonde legănându-se inerte asemeni păpuşilor din cârpă. Sângele rubiniu, suveranul suprem al venelor, abdicase în faţa fiorilor reci, izgonit de un vânt răzleţ. Degetele modelate din ceară trasau linii asimetrice pe suprafaţa aburită a ferestrei prăfuite. În faţa ochilor îi rula un film al cărui regizor fusese însuşi Dumnezeu. Crengile copacilor răsunau furioase, biciuind cerul. Turlele mânăstirilor erau albe, cultivând pe scândurile putrede florile de gheaţă ale norilor. Aprinse o ţigare, carbonizându-i sufletul, trimiţându-il drept ofrandă neantului.

Avea să îl vadă, să îi simtă strălucirea inumană a ochilor, să îi sărute lanul de bucle şatene, culoarea soarelui la asfinţit. Îl întâlnise pe străzile pustii ale unui Paris inundat în simfonia macabră a gloanţelor de oţel. În peisajul funerar ce anticipa dezastrul celui de al doilea război mondial, el era singurul ce îşi permitea să viseze. Îi iubise întotdeauna verva cinică, melancolia aproape vulgară, modul în care făcea acrobaţii fără plasa de siguranţă, chiar dacă pe scenă îşi expunea viaţa.

Adierea rece îi alintă chipul, sfârtecând coconul amintirilor în care se pierduse. Afară, până şi lacrimile cerului împietriseră, transformându-se în fulgi de nea. Avea să îl revadă aşa cum îl întâlnise, în mijlocul iernii. Îşi trecu mâna prin părul de miere zaharisită, acesta dezmierdându-i pielea translucidă. Îşi aşeză paltonul din satin, strângâdu-l mai bine în jurul taliei. Trenul, precum o imensă omidă, înainta încet, dar sigur. Apropierea de Christian îi făcea inima să vibreze, frica materializându-se sub forma aripilor de lilieci. Îi era teamă pentru sufletul lui, pentru modul brutal în care l-ar fi putut metamorfoza războiul. Astfel de cicatrici nu se vindecă, ci mutilează trupul cu suflet cu tot.

Vocea de bas a conductorului anunţă intrarea în Bordeaux. Ochii fetei, cărbune pe chipul de abur al unei vrăbii, tresăriră, rotindu-se în mod nevrotic. Se ridică, şi cu paşii de convalescent, ieşi din compartiment, străbătând întreg vagonul şi coborând în gară. În jur erau atâtea chipuri şterse, muiate într-o stranie uniformitate. Îşi plimbă privirea deasupra masei de oameni, căutând cu ochii, cu nasul, cu urechile tânărul cu miros de brad. Totul era înzăpezit, albul ne mai fiind culoare, ci monstru flămând.

Îl zării. În jur, timpul stagnase, formând o punte a suspinelor, împleticindu-şi iţele, pentru ca cele două perechi de irisuri să se contopească, verdele şi negrul omogenizându-se. Ningea cu soare, ningea cu lună, inimile lor valsând printre raze. Asemeni magneţilor, trupurile se atrăgeau unul spre altul, în inconştienţa posesorilor. Îi văzu expresia blândă şi buzele pictate în monocromia fericiri. Războiul îl cruţase atât pe el, cât şi pe ea; un Dumnezeu abstract oferindu-le a doua şansă.

Se ridică pe vârfuri, apropiindu-se şi lipindu-şi faţa de umărul lui. Băiatul îşi încolăci braţele în jurul ei, strângându-i talia minionă, îmbibându-şi plămânii cu aroma amăruie de cafea şi levănţică pe care aceasta o emana. Erau limbile aceluiaş orologiu vechi; inima lui se despicase şi o cuprinsese pe a ei, firavă şi delicată. Dragostea înflorea sub mângâierea aspră a iernii, ce le biciuia obraji, dar mântuia sufletele arse de dor.

Secrete în pastel

Câteva picături de apă sărată se prelingeau pe pielea obrajilor lipsită de fluiditatea rubiniului sânge. Voia să îi dea o identitate fecioarei cu chip îmbibat în paleta cromatică a unui meşter făurar de îngeri. Fiecare nume, purtat de un gând sălbatic, se transforma din vultur, în muscă pe perete. Nimic nu se potrivea, fiecare sunet pângărea imagina angelică a unei figuri fără suflare în jurul căreia îi gravitase întreaga existenţă efemeră.

 Un moment, o singură şoaptă divină, purtată de solitarul vânt îi adusese mântuirea. Ea era Julieta, numele iubirilor pictat pe pânză. Se pierdea pe sine însuşi în codrul de tăciune al ochilor ei, îşi sfărâmase propriul chip lepros în speranţa de a le da viaţă. Buzele ei, rodii însângerate, fuseseră croşetate din parfumul toamnei şi aripile fluturilor, pentru a îi zâmbi lui, pentru a îl subjuga şi a îi dicta destinul.

Încercase să îi dea un trecut, un istoric acelei reci zeiţe. Să fi fost ea oare acea Eleana, a cărei dragoste pentru un frumos Paris, mistuise  întreaga Troie. Îşi scuturase capul, încercând să alunge tornada de gânduri puerile. Ea nu avea cum să fie Elena, căci ea era o singură Julieta, şi anume a lui.

Ea era fantasma sa. Probabil trăise în Roma, ochii ei sugerau senzualitatea fină a sângelui sicilian. Fusese cu siguranţă actriţă. Vedea în faţa acum rigidă, mia de măşti purtate, înghiţite de un monstruos trecut. Nu avusese copii. Privirea ei nu era una mămoasă, ci una cochetă. Trăise puţin, murise repede, dar zâmbise mult. Acesta era caracterul redat de portret. Tânărul îşi arcui buzele într-un zâmbet trist, scenariul care acum câteva secunde i se păruse real, acum se spulberase, transformându-se în scrum. Julieta era un mister.

Aşa începuse coşmarul. Căutase cu soarele în braţe, străbătând luncile inexorabile ale timpului, plăsmuirea vie a chipului  plămădit din culoare şi vise. Cu o ultimă suflare, o găsise, revăzuse acei ochi vioi de gitană, precum o perlă neagră pe chipul de fum al unei vrăbii. O zărise într-o rochie de vară, învăluită într-un văl de parfum franţuzesc. Mirosul îi palpitase multă vreme în nări. La gât, legată cu lejeritate se afla o eşarfă galbenă.

După ani şi ani murise el, dar o făcuse împăcat. Descoperise unul din multele secrete înlănţuite de opera acelui Picasso anonim. Aflase că undeva, printre iţele încurcate ale timpului, trăise, zâmbise Julieta. Acesta fusese singura comoară furată fetei, singurul secret dezgropat din sicriul său.

Simularea la limba şi literatura română.

Am trecut şi prin asta. Astăzi am avut prima simulare pentru examenul pe care îl voi susţine în vară şi anume pentru capacitate. Totul a început foarte frumos, ne-am aşezat în bănci într-o presupusă linişte, ce a devenit pe parcurs o adevarată tornadă de şoapte. 

Când au apărut subiectele am tresărit cu toţi, parcă îndemnaţi de aceeaşi voce nevăzută. Un text aproape kilometric, se afişa în faţa noastră cu o nemărginită obrăznicie. Am citit calmă subiectul şi apoi am pus mâna pe pix. Cum eu sunt ghinionul întruchipat, aproape inevitabil, pixul cel nou, cumpărat special pentru acest eveniment important, m-a lăsat. Nu-i nimic, trecem şi peste asta, nu?  Ei, noroc cu o profesoară mai simpatică care m-a văzut în această mică dificultate şi mi-a împrumutat pixul ei. 

Dar să revenim la oile noastre sau simulările noastre. Subiectul  întâi părea promiţător, dar doar părea fiind o iluzie optică. Găseşte tu drag cititor sinonim pentru "scânteietor". Sunt sigură că te uiţi cu ochii mari şi întrebi ce e aşa greu...Lipsa de inspiraţie, asta ucide geniile. Într-o doară am scris arzător, deşi cuvântul încă îmi zgârie timpanul. Uite aşa se pierd două sutimi.

Iar la compunerică, să vezi şi să nu crezi, mi-a picat apartenenţa textului citat într-un gen literar. Poezie, gen liric, dă-i şi scrie Mădălina...Şi merge totul foarte frumos, dau definiţia, spun cum e organizată în versuri biata poezie, dar la mărcile lexico-gramaticale ale eului liric ia-le de unde nu-s. Zăresc într-un colt, parcă ascuns printre cuvinte un amărât verb la persoana I. Nu vă spun ce bucurie m-a cuprins, trimiţându-mă în al nouălea cer...De aici treaba a mers ca unsă. Am trecut sumar prin gramatică, baiul cel mare fiind la literatură.

Mă aştept la o notă bunicică pe care abia aştept să v-o comunuic în prealabil. Până atunci trag aer în piept şi mă pregătesc pentru simularea la matematică.

Acorduri de chitară

Astă-noapte, când întunericul se împletea cu liniştea formând o odioasa simfonie ce prevestea o râncedă Moarte cu bocanci de oţel care aveau să-ţi zdrobească ţeasta înainte ca ascuţişul securei să îţi străpungă măcar pielea, din depărtare l-am auzit pe Tudor şi chitara lui.

La început, precum un toreador, el a aţâţat Moartea, lăsând-o să se agite, iar apoi printr-un singur acord a condamnat-o la un lamentabil eşec. Aceasta a urlat prin nări, a fumegat pe urechi, iar ochii i s-au transformat în bulgării de foc. Pământul, îmblânzit de Tudor, s-a crăpat şi a înghiţit Moartea ce se zbătea ca un peşte pe uscat.

Deşi Moartea şi bocancii ei dispăruseră, încă auzeam cântecul lui Tudor. Am închis ochii, ştiam că nu îi plăcea prietenia mea cu Moartea, iar acum aşteptam consecinţele gestului meu necugetat. Dacă eu aş fi fost zeul şi el micul discipol rebel, probabili i-aş fi tăiat măinile, lăsând sângele rubiniu să se scurgă ducând împreună cu el şi păcatul capital săvârşit anterior. Da, asta ar fi trebuit să fie şi pedeapsa mea.

Am deschis ochii căutând acordul mistuitor ce ar fi trebuit să mă ciopârţească, dar care surprinzător se lăsa aşteptat. Zeul meu cu ochii croşetaţi din mătase verde stătea pe parchetul rece, fixând cu privirea tavanul alb. M-am împins uşor în mâna dreaptă şi am reuşit să mă aşez lângă el, bătăile inimi lui răsunându-mi în urechii.

-Aş bea o cafea.

I-am zâmbit, şi eu îmi doream acelaşi neînsemnat lucru, tânjeam după aceaşi băutură cu aburi greoi şi gust amărui. M-am ridicat şi cu mişcări alene am pus ibricul de cafea pe foc, afară câţiva fulgi de nea poposiseră pe pământ. Am deschis fereastra, iar un miros de lămâie l-a înlocuit pe cel lăsat de Moarte. Totul revenise la normal.

Cumătra găteşte

În cazanul ei de titan, Cumătra a  aruncat un pumn de limbi ascuţite de pisică, vreo două sau trei picioare de broască râioasă, câteva aripi de muscă şi multă cerneală. A amestecat bine cu lingura ei din lemn de cireş, până când poţiunea a devenit omogenă. Aburi emanaţi erau negri şi înecăcioşi, cu gust amărui. Gândindu-se bine, Cumătra noastră a mai pus şi o mână de iasomie, poate aşa mai îmblânzea licoarea cu gust de început, dar era înzadar, începuturile sunt amare şi vâscoase indiferent de ce ingrediente ai adăuga. Luând un pahar cioplit pe margini şi-a pus câteva picături din preparat, a gustat cu teamă şi mai, mai că inima i s-a oprit când lichidul i s-a scurs pe gâtlej.

Începutul nu era bun fiert, limbile de pisică erau prea ascuţite şi îi sfâşiau gâtul, iar picioarele de boască nu se topiseră, câteva falange stăteau parcă adormite pe fundul paharului. Atunci Cumătra s-a hotărât să facă începutul la cutor, poate căldura îl va face să crească, iar aburii vor avea mirosul dulce al iasomiei. Punând într-o tavă o lingură de început, adăugând şi un plic de praf de copt, Cumătra a azvârlit tava în cuptor şi a început să aţâţe focul cu aşchii uscate. Şi se coapse  începutul o zi şi o noapte, iar aburii nu mai erau negri şi înecăcioşi, dar nici dulci ca iasomia nu erau. Când într-un final se hotărâ Cumătra că e gata începutul şi scoase tava din cuptor, un miros metalic asemănător smoalei năvăli în vizuină. Luă un cuţit şi tăie o bucăţică din începutul copt, iar apoi când încercă să o înghită, se încecă cu ea. Ochii îi ieşeau din orbite, iar degetele ciolănoase strângeau cu putere gâtul veştejit în care rămăsese înţepenită bucata de început.

Când într-un final reuşi să scuipe începutul, ochii îi erau înlăcrimaţi, iar buzele îi deveniseră violeţi. Cumătra se săturase şi de gătit, şi de început, dar totuşi acesta trebuia mâncat sub o formă sau alta. Peste început nu poţi să sari, trebuie să orbecăi la fel ca ceilalţi în întuneric până când un chibrit cu pucioasa pe jumătate folosită se va aprinde, abia atunci începutul se va termina până la ultima frimitură. O soluţie, precum o picătură de apă rece în cel ai adânc iad, îi năvăli Cumetrei în minte, poate dacă usca începutul şi îl înghiţea repede, precum o pastilă, va uita că a şi existat un început.

Uite aşa a terminat Cumătra cu începutul şi acum se pregătea cu groază pentru un sfârşit cu gust de miere şi miros de ciocolată. În ciuda aromei, Cumetrei nici sfărşitul nu îi plăcea, ca un profet cu ochii bulbucaţi el prevestea un alt început cu gust de fiere.

Leapşă

În lipsă de ocuaţie şi bântuind cam mult pe net am găsit o leapşă drăguţă pe care nu m-am putu abţine să nu o adopt. Deci să începem. Regulile sunt acestea:

1. Se pune o întrebare simplă, de genul : ce e recele? ce e caldul?

2. Răspusul nu trebuie să fie neapărat logic, se poate tenta paradoxul.

3. În final se pune o întrebare conţinănd un element din răspuns, evitând circularitatea. Fiecare va răspunde la întrebarea precedentului si va pune la rândul lui o întrebare.

Aşadar:

1. Ce sunt demonii?

Demonii sunt nişte păianjeni mari ce ţes o pănză interminabilă de angoase şi temeri, în care tu, biată muscă, eşti prinsă şi te zbaţi să te eliberezi.

2. Ce este pânza?

Pânza este viaţa împeltită din o mie de fire, fiecare ducându-ne spre acelaşi sfârşit tragic, transformându-ne în scrum purtat în zare de către vânt.

3. Ce este sfârşitul?

Sfârşitul este atunci când din păgânul soare, întunericul va muşca cu nesaţ. Abia atunci voi renunţa la luptă, îmi voi arunca cuţitele însângerate de o parte şi mă voi lăsa purtată în neant de către fioroasele umbre.

4.Ce sunt cuţitele?

Cuţitele sunt acordurile mistuitoare ale unei sfinte chitării, sunt cuvintele scrise într-o maniera neglijentă pe o foaie de hârtie îngălbenită de timp şi cu colţuri îndoite.

5. Ce este hărtia?

Hărtia este cămpul de luptă, locul din care se scurge sângele fierbinte şi rubiniu, lacrimile unei revoluţii sufleteşti.

6. Ce este fierbinte?

Fierbinte este nebunia ce mă domină, ce îmi face degetele să pulseze. Fierbinţi sunt paşii prin zăpadă, norii de fum de ţigară şi ceştile de cafea amară.

7. Ce sunt norii de fum?

Norii de fum reprezintă sfârşitul nostru. La început suntem ţigării, apoi trupul ni se transformă în scrum, iar sufletul în nori de fum.

Iarna nici îngerii nu pot zbura

Simţi cum firicele de transpiraţie se preling pe piepul şi spatele tău. Îţi închizi ochii şi laşi agonia să-şi continue drumul fără opreliţşte. Revezi aceleaşi imagini jalnice ale unei morţi imature, dedicate unei cauze de mult pierdute.

Vezi cum corpul ţi se bălăngăne în aer, simţi cum funia  se încolăceşte din ce în ce mai strâns în jurul gâtului tău precum un şarpe flămând în jurul prăzii sale. Te zbaţi, te zvărcoleşti cu scopul de a mai căştiga cătvea neînsemnate secunde. Degeaba, mirosul de carne râncedă ce prevesteşte moartea devine cu fiecare secundă mai puternic. Înăuntrul tău plămâni îţi sunt încărcaţi cu jăratic, iar răsuflare ţi-e de foc.

Mortea îşi încetează dansul grotesc, iar milioane de fiori te împietresc, retezându-ţi astfel şi singurul fir de aţă de care te agăţai.

Mintea ta a proiectat poate pentru a o suta oară acest puzzel abstract. De fiecare dată un Lucifer distorsionat îţi mai oferea o piesă în schimbul unei alte bucăţi de suflet veştejit.

Te simţi trădat şi nu înţelegi de ce. Ochii îţi sunt secaţi, nu mai au puterea să verse lacrimi si să te răcorească, să-ţi exprime frustrarea.

O singură clipă de luciditate în acest abis şi totul se clarifică. Unde este intervenţia divină în acest spectacol suicidal? Unde-ţi sunt îngeri în care ai fost învăţat să crezi şi pe care până la răspântia dintre adevar şi minciună i-ai slăvit?  Ei sunt  Iuda al tău, ei sunt cei care te trădează şi te trimit surâzând în cazanul cu smoală a lui Satan.

-Nu mai pot zbura, e prea frig afară ca ei să te mai poată salva.

Cauţi cu disperare posesorul acelei afirmaţii. Îl zăreşti fugitiv, un chip de ceară cu ochii precum un ghem de mătase.  Ai vrea să îl atingi, să-l întrebi cum a ajuns un suflet blănd ca al lui în acest sanctuar mortuar.

Inima îţi bate mai tare. În ochii acelui copil te vezi pe tine, un tu mai vechi, un tu protejat de vălurile transparente şi inocente ale unei îndepărtate copilării.

Te trezeşti din acest coşmar, îţi auzi răsuflarea, dar aerul parcă nu îţi ajunge în plămâni. Respiri cu nesaţ, bucurându-te că poţi că îmcă poţi executa această simplă acţiune. Îţi mai aprinzi o ţigare, alta printre restul celorlalte o mie.

Tresari, cu paşi greoi ajungi la fereastră. Auzi înzadar stigătul deşart al bieţilor fulgi de nea. Moartea lor este iminentă, nu ai cu ce să îi ajuţi.

-Într-un final am avut dreptate, e prea frig afară. Cu moartea într-o altă zi mă voi revedea.

Cumătra s-a îndrăgostit

Cumătra şi-a luat paltonul din blănă de cârtiţă şi pălăria cu pană de guguştiuc şi s-a dus să se îndrăgostească. A auzit ea că e un lucru frumos şi cum în toată viaţa ei, precum un ghem de aţă încurcat, nu avusese nici o experienţă frumoasă s-a hoatărât să plece în lumea largă şi să îşi caute iubirea.

A mers ea ce a mers şi obosită de drum a intrat în prima cârciumă ce i-a sărit în cale. Pereţii erau zdruncinaţii de vântul ce urla ca un nebun, iar un miros vag de mucegai plutea în jur. Cumetrei i-a plăcut locul, o făcea să se simtă ca acasă. În cârciumă nu mai erau decât câţiva urşi beţi şi o veveriţă gâtuită ce încerca să cânte o baladă siropoasă. 

Un lup lăţos, a întrebat-o dacă vrea să bea ceva. Cumetrei i-au sclipit ochii, niciodată nu mai băuse. Văzu diferitele sticle aşezate pe un raft din lemn putrezit şi înclinând uşor capul, făcând pana de guguştiuc să se balanseze în faţă şi în spate, a arătat cu degetele osoase către sticla din mijloc.

Lupul a râs şi i-a spus că aceea sticlă conţine iubire, apoi luând un pahar fără fund i-a turnat câteva picături. Cumătra nu mai putea de drag, simţea cum inima îi bătea furtunos în piept, căutase atâta timp dragostea, iar ea stătea ascunsă într-o magherniţă uitată de timp.

A luat paharul fără fund şi a făcut lichidul dens şi negricios să se lovească de pereţii de sticlă. Ea credea că iubirea este roz şi miroase a vanilie, iar această licoare nu corespundea imaginii pe care de-a lungul timpului şi-o dezvoltase asupra dragostei.

Cumătra a închis ochii şi a dat paharul cu iubire peste cap. Băutura îi ardea gâtul, amestecându-se cu învolburatul ei sânge. La început nu a mai putut respira, simţea cum ochii îi ieşeau din orbite, iar urechile îi ţiuiau. Corpul i se contracta violent, spasmele făcând-o să se zvârcolească pe jos. Iubirea îşi făcea loc printre organele ei, pătrunzându-i în sânge, mâncându-i inima şi făcându-i mucoasa intestinelor să vibreze. Luă forma unui bulgăre de foc şi încet urcă până la creier, acolo îşi urlă năduful, zbieră prin urechile Cumetrei, dărâmând astfel cârciuma.

Lupul râdea zgomotos în timp ce veveriţa se ascunsese sub o masă. Toate privirile erau aţintite asupra Cumetrei îndrăgostite care scuipa foc. Tâmplele îi deveniseră transparente şi înăuntrul ţestei ei se vedea cum iubirea clocotea. Dintr-o dată, aceasta se transformă într-un şarpe şi retezându-i capul bietei Cumetre, ieşi afară şi se târî pe pământ. Cumătra cu ochii larg deschişi îşi urmărea puiuţul cum unduindu-se, cu coada lui de fier, sfărâma tot în jur. După câteva secunde, iubirea se dizolvă, iar Cumătra îşi reveni la normal.

Uite aşa s-a îndrăgostit Cumătra şi tot aşa s-a şi lecuit de iubire. I-a plătit lupului pentru paharul cu dragoste şi luându-şi paltonul din blană de cârtiţă şi pălăria cu pană de guguştiuc a plecat acasă. Era extenuată de atâta iubit.

Dulce - amărui

Şuviţele de par îmi erau răsfirate pe covor. Focul mocnea, aruncând precum nişte săgeţi, într-un joc aritmic, diferitele raze de lumină. Mi-am ridicat uşor capul pentru a simţi mai bine mirosul de vanilie ce plutea în jur. O mie de voci îmi bântuiau mintea, sfărâmându-se, devornâdu-se una pe alta, hrăndind un gând monstruos ce se rezuma la o simplă întrebare, dar nu întrebarea mă sfâşia, ci răspunsul şubrezit pe care încă îl susţineam.

"Crezi că te-a iubit?" deşi la început păream sigură pe mine, uşor, uşor, toată încrederea mea în răspunsul  afirmativ s-a diluat, alcătuind o fadă şoaptă ce îngâna un "da" stângaci. Mă minţeam singură, asta făcusem toată viaţa, mă intoxicasem cu minciuni, iar când adevarul m-a atins cu sărutul său otrăvit am rămas precum un înger mut prins în pânza de foc a lui Satan. Eram singurul prizonier ce nu îşi putea susţine nevinovăţia, fiind astfel, în lipsa unei pledoarii decente, condamnat la nefericire eternă.

Câteva mărgele de apă sărată mi se preling pe obraji. "Dar tu l-ai iubit?" la această întrebare inima începe să mi se zabată furtunos, încercând să îmi iasă din piept şi să se revolte la o asemenea blasfemie. Îl iubisem cu fiecare fibră, celulă din corpul meu, iar uşurinţa cu care îmi dăruisem sufletul unui astfel de mercenar de suspine mă îngrozea. Precum un orb ce merge pe sârmă, într-un moment de lumină, uimit de frumuseţea incocentă a norilor, m-am dezechilibrat, căzând în această prăpastie nemiloasă a unei infinite disperări.

Ceasul cu cuc anunţă iar miezul noptii. Liniştea cu care îmi pansam rănile sufletului meu veştejit a fost retezată de un ciocănit. Degetele îmi pulsau şi parcă fără voia mea în clipa următoare eram lângă uşa de mahon. Nu putea să fie el. El plecase pentru totdeauna nepăsându-i de chinurile la care gestul lui mă condamnau. Şi într-adevar intuiţia nu mă înşelase, nu era el şi ochii lui de ciocolată. În faţa mea răsărea parcă din neant, o suplă şi senzuală Moarte. Purta o rochie neagră de catifea, ce la lumina lumânării îi făcea pielea albă ca de ceară. Ochii împletiţi din fibră de sticlă îmi zâmbeau parcă cu neruşinare chemându-mă să asist la acest tablou funerar. 

- Ai întârziat! îi spun eu mustrător. Eu o aşteptasem cu sufletul la gură în fiecare secundă de când mirosul lui de tutun şi mentă se evaporase.

-Dar acum sunt aici! vocea ei era rece, de soprană, iar buzele sângerii se mişcau alene parcă vrând să lungească fiecare cuvânt. Mă uitam la ea, contemplându-i frumuseţea otrăvită. 

Îmi înclin capul, iar ea îşi scoate securea. Îi zăresc pentru o clipă lama lucioasă, iar apoi nu mai rămâne decât întunericul dulce-amărui.

Închinându-mă lui Tudor

Toată lumea are nevoie de un idol, de o personalitate care să o stimuleze să parcurgă drumul până la  acel ideal în viaţă la care râvneşte cu tot dinadinsul. Dacă nu găseşti acest persoanj în lumea reală şi palpabilă ce te înconjoară, ai două posibilităţi. Prima ar fi să te complaci în această situaţie, să devii un trup cu sufletul în comă ce "consumă şabloane, viaţă prefabricată'' cum spunea Vama Veche într-unul dintre cântecele ei, iar a doua posibilitate este să îţi creezi tu singur un zeu suprem, un Zalmoxis personal.

Când luna se mijea printre norii plumburii, iar picăturile reci de ploaie îşi începuseră ritualul sacru, din cazanul cu smoală al mintii mele, s-a ivit acest personaj fictiv. Neuronii mei surescitaţi au început să lucreze, clădindu-i astfel un caracter, un trecut şi un viitor demn de un zeu care să mă caracterizeze. Numele lui este Tudor, iar el nu este o entitate omniscientă sau omnipotentă, ci pur şi simplu un om ce nu posedă decât o chitară şi o pană.

Tudor este un proscris, el face totul pe dos şi nu respectă nici o regulă. Are ticurile lui ciudate, pe care le-a adoptat inconştient de alungul timpului. El nu aparţine nimănui, nu are o vârstă sau o formă, el este tot şi nimic.

Tudor bea ceai verde dimineaţa şi cafea noaptea. Îi place să cuprindă cu degetele sale lungi ceaşca sa veche ce are desenată pe ea o bufniţă fără o ureche  şi să se uite atent pe fundul ceşti, încercând să pătrundă cu privirea prin masa lichidului colorat ce emană aburi calzi. Mereu râd de el spunându-i că nu are nici un rost, că nici o vrăjitoare cu chip ros de timp şi toaig cu puteri neasemuite nu o să îi scrie destinul într-o cană cu cafea sau ceai. El doar se uită la mine, îmi zâmbeşte superior de parcă aş fi doar un copil ce nu înţelege adevărata importanţă a gestului său şi poate chiar aşa este, sunt poate prea necoaptă pentru a îl înţelege în totalitate pe el şi apucăturile lui.

Tudor are în buzunar o crenguţă de busuioc. A primit-o cu ani în urmă de la o bătrânică într-o gară îngheţată  din Rusia. În fiecare zi, când vechiul ceas cu cuc anunţă ora 14, el ia crenguţa şi o miroase punându-şi o dorinţă. El crede că se va împlini şi deşi mi se pare copilăresc am învăţat să nu mai comentez, până la urmă fiecare are nevoie sub o formă sau alta de doza sa zilnică de magie.

Lui îi place să călătorească şi din fiecare oraş pe care îl vizitează ia câte o pietricică pe care apoi o pune în cufărul de sub pat. Când plouă afară şi fulgerele se joacă prinselea pe uriaşul cer, el îmi povesteşte istoria fiecărei pietre, de la cea mai mică până la cea mai mare. Uneori stau cu capul la el în poală şi îi ascult vocea groasă şi catifelată ce se ascunde în spatele unui văl de aer, neştiind biata de ea că aerul este transparent.

Mi-aş dori să îi pot imortaliza pentru eternitate ochii ca nişte văpăi şi părul lung până la umar, dar mi-e frică şi să încerc să îl desenez, de parcă această actiune i-ar strica perfectiunea cu care ochii minţii mele se delctează în fiecare zi. Cineva a spus odată că toate lucrurile bune au şi un sfârşit, iar eu sunt terifiată de acest gând macabru. Am învăţat să cred în Tudor pentru că aveam nevoie să cred în ceva, evaporarea lui ar stârni rafale de disperare asupra mea. 

Stropi de cerneală

Tic-Tac

        Ai putea să o asemeni cu mesajul dintr-o sticlă veche, purtată prin valurile zbuciumate ale unei întinderi mari de apă şi totuşi nu este verosimilă această comparaţie, este doar o scrisoare uitată de Dumnezeu, într-un plic îngălbenit, ce a reuşit să străbată iţele complexe ale timpului, pătrunzând în această nebuloasă de vise şi iluzii ale unui pribeag chip pictat pe pânza cromatică a destinului.
       
Mâinile îmi tremură şi simt cum respiraţia mi se întretaie la gândul că ai să o citeşti, că degetele lungi şi albe, precum ceara au să răsfoiască aceste pagini cu gânduri fără sens, incoerente, reminiscenţele unui suflet trecut prin război şi pace. Mi te imaginez cu părul lung, negru şi buclat mângâindu-ţi umerii, cu fruntea mare şi luminoasă aplecată asupra rândurilor scrise cu o caligrafie micuţa şi înclinată, încercând să ignori petele de cerneală ale neglijentei expeditoare.

Tic- Tac

       Aud cum o altă secundă se scurge peste mine, cu răbdarea şi perseverenţa specifică, aceast fir de nisip din propria clepsidră, ma perforat, l-am simţit cum mă străpunge asemeni picăturii chinezeşti, am încercat să îi rezist, dar agonia m-a cuprins în mrejele ei, iar singura mea speranţă eşti tu. Poate nu îmi înţelegi distorsionatul punct de vedere, dar numai ideea că cineva îmi va ştii trăirile mă răcoreşte şi îmi face să vibreze inima.
     
 La început ai să încerci să îmi cauţi chipul prin memorie, dar va fi inutil aşa că ai să renunţi. Îmi place să elimin această posibilitate, dar dacă totuşi, prin absurd ne-am întâlnit cândva nu ai cum să asociezi aceste gânduri cu imaginea mea. Poate am fost colegi de grădiniţa, dar în clase paralele, sau poate am avut amândoi pojar şi ne-am întâlnit în acelaşi salon, ale aceleiaşi infirmerii. Acestea ar fi câteva dintre cazurile pe care mintea mea le proiectează.

Tic- Tac

        Din greşeală ai găsit scrisoarea, împins de curiozitatea-ţi copilăroasă ai deschis-o eliberând odată cu ea memoriile unei, poate odată, tinere italience. Tu eşti un simplu băiat de liceu, cu ochii încercănaţi de presiunea bacului, stai lângă clădire şi trăgând cu poftă dintr-o ţigare, aştepţi ca primăvara să îţi pătrundă în suflet, dar aşteptarea te epuizează, te moleşeşte şi tot ce poţi să faci este să îţi îneci amarul în aceste vicii. Vezi apusul sângeriu şi auzi cum inima îşi dansează valsul etern alături de învolburatu-ţi şi fierbintele-şi sânge, citeşti cu nerăbdare aceste rânduri şi le dezaprobi, neînţelegând această discrepanţa între mine şi tine, deşi în esenţă îţi părem la fel.

Tic- Tac

        Fiind de acord cu tine, dezaprob la rândul meu acest scenariu frivol. Tu eşti un bătrânel aspru şi mizantrop, nu iubeşti copii gălăgioşi şi nici nu hrăneşti porumbei în parc. Ai ales tu sau poate soarta a hotărât să duci o viaţă celibatară, cărând şi suportând singur toate problemele. Mă urăşti din tot sufletul tău, iar aceste cuvinte îţi par superficiale, capriciile unui alt târâtor suflet pe pământ. Aşa este mai bine, nu? Poate chiar mă aproprii de realitate? Simt acest lucru cu fiecare fibră din corpul meu, dar poate mă înşel şi această supozitie este la fel de greşită precum şi cealalta.

Tic-Tac

        Acestea sunt ultimele secunde pe care le acord acestei neînsemnate epistole care va rămâne fără răspuns. Aş vrea să te gândeşti la mine că la vânt, o entitate invizibilă, complexă, ce bântuie pământul, veacuri întregi, fără stăpân şi fără scop. M-am transformat în scrum şi tot ce aştept este suflarea care să mă împrăştie în îndelungata zare, lăsându-mă să sălăşluiesc în grădinile dulci ale Edenului. Simt cum nodul frânghiei se strânge din ce în ce mai tare, făcând ca simplul gest de a trage aer în plămâni să pară o adevarată povara, în jur pluteşte mirosul proaspăt de lămâie al unei morţii de mult dorite.

Poate doar o simplă,

Necunsocută

Refulând frustrarea

Vor să te zdrobească, să-ţi ia şi ultima fărâmă de libertate, ca apoi să te subjuge, să fii dependent de ei şi tu te laşi, te laşi orbit, devenind ceea ce eşti şi astăzi, un depresiv ce îşi urăşte propria viaţă, ce urăşte fiecare gură de aer ce îi scaldă plămânii. Ai căzut pradă declinului şi oricât te-ai zbate nu poţi să te eliberezi, lanţurile ce te încătuşează fiind prea puternice pentru fiinţa ta secătuită. Ai încetată să mai crezi în această himeră numită fericire. Cu costul a câţiva ani din existenţa ta efemeră, un Lucifer abstract ţi-a dezvăluit adevarul, distorsionându-ţi pecepţia asupra acestei iremediabil, stupidă viaţa. Ai obosit să te agaţi şi de un fir de colb pentru a supravieţui. Îţi spui de fiecare dată că se va termina şi totuşi continuă. Te aşezi în genunchi şi începi să râzi cu superioritate, pentru că aşa şi eşti, net superior acestor pigmei cu ochii bulbucaţi ce te desconsideră. Ţi-ai dori să fii Vlad Ţepeş, să îi condamni la o moarte iminentă, să te uiţi cum sângele lor unge pământul şi cum ţipetele lor tulbură văzduhul, ţeapa ta străpungându-le trupul, sfârtecându-i. Poate atunci te-ai simţi împlinit, conştientizând că în acest lanţ interminabil de minciuni există o zală de dreptate. Tot ce faci este să devii dependent de hrana unui vânzător de iluzii, intoxicându-te cu această nocivă ură. Ţi-ai jeli sufletul, dar nu mai ai suficiente lacrimi, te simţi stins, secat. Îţi ridici mâinile perpendicular cu corpul, ai vrea să te înalţi către Eden, dar nu îţi este permis nici măcar să visezi la aşa ceva, eşti blestemat de proprii tăi semeni. Ai să putrezeşti de viu. Te pierzi în această nebuloasă, înnebunit de dorinţa de a fi apreciat, dar cine să îşi calce orgoliul în picioare şi să te admire? Esti un simplu chip printre atâtea altele.