Când sufletu' mi-a înflorit

Într-o noapte m-am întâlnit cu Sfântul Petru, sau cel puţin aşa am crezut atunci, acum nu mai sunt sigură. Îi ţin minte ochii de smoală, ascunşi în găvanele osoase ale unui chip ciolanos, buzele subţiri ce spânzurau lejer un chistoc fumegând. Zbura într-un avion de hârtie, colindând lumea întreagă. Cânta la un acordeon vechi, degetele hilar de mari plimbându-se pe suprafaţa cenuşie a clapelor, ademenindu-mă, hipnotizându-mă.
M-a prins de mână şi m-a luat cu el în zbor. Ne-am înălţat în nemărginitul văzduhului, pierzându-ne în regatul înceţoşat al norilor.

În drumul nostru spre necunoscut, o sămânţă mi-a intrat în plămânii spongioşi, făcându-şi culcuş în cutia mea toracică. A stat acolo o iarnă întreagă, iar apoi, când soarele s-a încumetat să îmi străpungâ pieptul de sticlă, a început să încolţească. Am simţit cum rădăcinile ei cresc şi avide de seva rubinie ce-mi îmbujora obrajii,  mi-au pătruns în artere. Crengile i-au crescut şi traversându-mi esofagul, mi-au spintecat ţeasta, florile ieşindu-mi prin orbite. Am încercat să râd, dar frunzele dese, de-un verde crud, m-au împiedicat, făcându-mă să mă înec. Am simţit cum oasele mi se fărâmiţează, transformându-se-n argilă.

 Sfântu Petru mi-a rânjit şi cu acordeonul lui batran a-nceput să cheme ploaia. Picăturile au venit, cotropindu-mi trupul înflorit. Mi-au dansat pe frunzele lucioase şi mi-au scăldat scoarţa aspră a sufletului. Abia atunci am realizat, nu o biată sămânţă mă metamorfozase-n zarzar cu rochiţă de mireasă, ci Primăvara cu sărutarea-i păgână a buzelor. Eu, copil credul ce-şi oferise corpul ofrandă unei crude, dar pătimaşe zeiţe cu zâmbet de cadână, devenisem altar al zmeelor de cocori şi al lalelelor din mâinile negre de ţigancă. Dar în final, sufletu-mi radia, plutind asemeni unui fluture printre florile de vată ale pomului, nu eram blestemată, ci mântuită, zburând prin raiul neortodox al Mamei Natură.

Despre Suflet

Uneori mi-aş dori să îmi ancorez sufletul, să-l leg de mine, să-l simt cum îmi aleargă prin vene, cum îi cresc rădăcini adânci, străpungându-mi inima, sfârtecându-mi plămânii de sticlă, eliberând vrăbiile de hârtie din colivia firavă a oaselor. Păsările ar zbura dar, în drumul lor spre soare, aripile li s-ar transforma în cenuşă. De aceea nu îmi las sufletul să se ancoreze, îl las să plutească uşor deasupra unui Gange ce izvorăşte din albastrul omogen al unor ochii de cristal şi se varsă în tălpile arse de soare ale unei cubaneze.

Am auzit că orbii au toate celelalte simţuri mai dezvoltate, că ei pot simţi focul ce mocneşte, îngropat adânc în ţeasta de cărbune a omului. Mi-aş dori să orbească toată lumea măcar pentru o zi, atunci învelişul carnal ar dispărea, lăsând să înflorească sufletul, abia în clipa aceea universul ar fi cu adevarat pictat în paleta cromatică a unei fericiri cu mirosul fraged al unei ploi de mai.

Scriu despre suflet şi el îmi zumzăne în piept, îmi mumură cântece de leagăn, iar eu continui să scriu, încercând să-l transpun pe foaia de hârtie.

Şi azi am iubit...

Şi am iubit azi cu toate fibrele care mi se împletesc pe fusul de sticlă al oaselor, am iubit pomii ce se lăsau legănaţi în muzica lentă a unei adieri de vânt cu iz de lămâie, am iubit mâinile mari cu degete lungi şi pete albastre de cerneală ale băiatului de la a zecea, am iubit banca veche pe care am mâzgălit cu litere de tipar "Metallica", am iubit mirosul de gogoşi cu vanilie ce izvora chiar de la magazinul de lângă şcoală.

 Azi am simţit cum, după multă vreme, zâmbesc nu doar cu buzele, ci şi cu pielea, cu splina, cu oasele, cu ficatul; am simţit cum în vene îmi înfloresc mii de vise, cum îşi deschid petalele, îmbibându-mă în mireasma vitalităţii lor. Azi nu am mai avut ochii sticloşi, pietrificaţi şi exoftalmici, azi pupilele mele au dansat, genele mi s-au împletit cu pulberea de stele pe care azi noapte, un zeu cu cioburi verzi în loc de irişi, a suflat-o peste ele.

Sorele mi s-a strecurat sub plămâni, s-a ascuns în cufarul din torace, îl simt cum radiază, săgetându-mi Sufletul cu raze cu vârf de aur. Mi l-aş grava în piele, să-l port cu mine şi noaptea, să-l las să îmi usuce chipul plămădit din lut. 

Scriu, nenorociţii, scriu!

Şi-am înghiţit un bulgăr de sare, îl simt cum îmi dansează prin plămâni, şi am băut o călimară de cearneală, mi-am îmbibat ochii în ea, dar literele tot nu îmi pulsează în vene. Au dispărut, s-au ascuns şi stau pitite în spatele inimi mele. Inima mea, faţa de a celorlalţi, are cinci camere, una mică ascunsă în spatele ventriculului stâng. Acolo se ascund literele când le este frică să se aşeze pe hârtie, zboară în jurul unei lumânări pâlpâitoare, pe care eu o numesc Suflet. 

Sufletul meu este ars de soare, cu pielea arămie şi miros de piper. Nu fumează, dar ar vrea. I se pare metaforic, aşa că dacă eşti atent subtila aroma de tutun îţi poate înţepa nările. Are degetele tocite şi albastre, le-a îmbibat şi pe ele în cerneală de sepie. Are teneşi albaştri, cu tălpi albe, moi, de vată, să nu-l pot auzi când se furişează.

Vara trecută am încercat să îi scot muzica din cap. A zis că el însuşi este o simfonie de sunete, mari sau mici, vesele sau triste, ce joaca în aceeaşi horă. L-am dus la dezintoxicare, dar precum un monstru vâscos, cu colţii îngălbeniţi şi murdari, un cancer sufletesc l-a curins, măcinându-l. De atunci m-am obişnuit, Sufletului nu ai cum să îi scoţi muzica din cap, nici literele dealtfel, fac parte din el, îi sunt cioplite-n coaste.

Şi are o peniţă, nenorocitul, cu vârf de oţel. Şi încearcă el să scrie cu ea, dar în loc de cerneală iese un şir de flăcări ce mistuie foaia, transfomându-i gândurile din vulturi, în simple muşte pe perete. Abia atunci îşi dă seama cât de singur este. Nici Tudor nu-l mai ascultă, a plecat la teatru, l-a abandonat, crede că are prea multe capricii.

Uite aşa, precum un bastrad, un paria, bietul meu suflet se ascunde in camera de sticla din inima pentacamerală. A rămas fără oxigen, aşa că inspira litere şi expira cuvinte. Ar vrea să scrie, nenorocitul, să scrie!

Constatări

Mă simt ciudat, nu mai am chef de nimic, şi respiratul mi se pare un efort. Este una din acele zile în care buzele mi-s cusute cu aţă. La început trag de ele, mă zbat, încerc să mi le desprind, apoi mă resemnez şi tac. Dacă tac sunt moartă? Nu, doar tac. Mai iau o gură de cafea. E amăruie, îmi place! 

Vine Crăciunul. Am devenit Grinch? Nu, doar că nu îmi place. Aştept sinucigaşii de la televizor, alcoolici anonimi şi miliardele de toxiinfecţii alimentare (poate nu chiar miliarde). Am uitat de scumpul Guţă, care se decide să celebreze naşterea Domnului prin colinde manelizate. Dă-mi Domane un pistol, te salvez eu de la asemenea chin. 

Ascult Nirvana, mă scoate din letargie sau poate mă afundă mai tare, dar nu îmi dau seama. Minutul 46, încă două şi termin albumul. Care? Nevermind. Când am să mor am să îl caut pe Kurt. Vreau să îi ofer drept ofrandă urechile, le merită din plin, mi-a făcut viaţa frumoasă. 

De câteva zile mă întreb dacă gălăgia înseamnă linişte, o linişte uniformă, letală. Când plouă, picăturile râd, dansează, ţopăie ca băştinaşii în jurul unui foc înghiţi de astifinţit, aia înseamnă linişte, nu? Eu aşa cred. O savurez cu ochii închişi, sau aţintiţi pe fereastră. Acum nici nu plouă, nici nu ninge, cerul este indecis. Propun un referendum, doar avem şi noi drepturi, sau poate nu?

A venit vacanţa. O aşteptam cu sufletul la gură, mă săturasem de teze, teste, ascultări, simulari, acum o urăsc. Este atât de greţoasă, plicitisitoare, fără vervă, mă seacă de viaţă. 
Voi cum o mai duceţi? Aşteptaţi Crăciunul?

Simularea la limba şi literatura română.

Am trecut şi prin asta. Astăzi am avut prima simulare pentru examenul pe care îl voi susţine în vară şi anume pentru capacitate. Totul a început foarte frumos, ne-am aşezat în bănci într-o presupusă linişte, ce a devenit pe parcurs o adevarată tornadă de şoapte. 

Când au apărut subiectele am tresărit cu toţi, parcă îndemnaţi de aceeaşi voce nevăzută. Un text aproape kilometric, se afişa în faţa noastră cu o nemărginită obrăznicie. Am citit calmă subiectul şi apoi am pus mâna pe pix. Cum eu sunt ghinionul întruchipat, aproape inevitabil, pixul cel nou, cumpărat special pentru acest eveniment important, m-a lăsat. Nu-i nimic, trecem şi peste asta, nu?  Ei, noroc cu o profesoară mai simpatică care m-a văzut în această mică dificultate şi mi-a împrumutat pixul ei. 

Dar să revenim la oile noastre sau simulările noastre. Subiectul  întâi părea promiţător, dar doar părea fiind o iluzie optică. Găseşte tu drag cititor sinonim pentru "scânteietor". Sunt sigură că te uiţi cu ochii mari şi întrebi ce e aşa greu...Lipsa de inspiraţie, asta ucide geniile. Într-o doară am scris arzător, deşi cuvântul încă îmi zgârie timpanul. Uite aşa se pierd două sutimi.

Iar la compunerică, să vezi şi să nu crezi, mi-a picat apartenenţa textului citat într-un gen literar. Poezie, gen liric, dă-i şi scrie Mădălina...Şi merge totul foarte frumos, dau definiţia, spun cum e organizată în versuri biata poezie, dar la mărcile lexico-gramaticale ale eului liric ia-le de unde nu-s. Zăresc într-un colt, parcă ascuns printre cuvinte un amărât verb la persoana I. Nu vă spun ce bucurie m-a cuprins, trimiţându-mă în al nouălea cer...De aici treaba a mers ca unsă. Am trecut sumar prin gramatică, baiul cel mare fiind la literatură.

Mă aştept la o notă bunicică pe care abia aştept să v-o comunuic în prealabil. Până atunci trag aer în piept şi mă pregătesc pentru simularea la matematică.

Leapşă

În lipsă de ocuaţie şi bântuind cam mult pe net am găsit o leapşă drăguţă pe care nu m-am putu abţine să nu o adopt. Deci să începem. Regulile sunt acestea:

1. Se pune o întrebare simplă, de genul : ce e recele? ce e caldul?

2. Răspusul nu trebuie să fie neapărat logic, se poate tenta paradoxul.

3. În final se pune o întrebare conţinănd un element din răspuns, evitând circularitatea. Fiecare va răspunde la întrebarea precedentului si va pune la rândul lui o întrebare.

Aşadar:

1. Ce sunt demonii?

Demonii sunt nişte păianjeni mari ce ţes o pănză interminabilă de angoase şi temeri, în care tu, biată muscă, eşti prinsă şi te zbaţi să te eliberezi.

2. Ce este pânza?

Pânza este viaţa împeltită din o mie de fire, fiecare ducându-ne spre acelaşi sfârşit tragic, transformându-ne în scrum purtat în zare de către vânt.

3. Ce este sfârşitul?

Sfârşitul este atunci când din păgânul soare, întunericul va muşca cu nesaţ. Abia atunci voi renunţa la luptă, îmi voi arunca cuţitele însângerate de o parte şi mă voi lăsa purtată în neant de către fioroasele umbre.

4.Ce sunt cuţitele?

Cuţitele sunt acordurile mistuitoare ale unei sfinte chitării, sunt cuvintele scrise într-o maniera neglijentă pe o foaie de hârtie îngălbenită de timp şi cu colţuri îndoite.

5. Ce este hărtia?

Hărtia este cămpul de luptă, locul din care se scurge sângele fierbinte şi rubiniu, lacrimile unei revoluţii sufleteşti.

6. Ce este fierbinte?

Fierbinte este nebunia ce mă domină, ce îmi face degetele să pulseze. Fierbinţi sunt paşii prin zăpadă, norii de fum de ţigară şi ceştile de cafea amară.

7. Ce sunt norii de fum?

Norii de fum reprezintă sfârşitul nostru. La început suntem ţigării, apoi trupul ni se transformă în scrum, iar sufletul în nori de fum.

Sărutul lui Iuda

Pentru că deja i-am împuiat capul unui prieten cu inepţiile mele în legătură cu marea criză de inspiraţie prin care trec, m-am gândit că aş putea să aberez despre acest subiect în continuare şi în micul meu colţ de linişte.

Ideea principală sau scheletul acestui post va fi rezumat la urmatoarele: aş vrea să scriu şi nu pot. Am milioane de ideei, dar nu am piesele necesare pentru a compune puzzel-ul, cuvintele par dezbinate. Îmi lipsesc acele sclipiri care făceau ca totul să pară unitar şi frumos structurat, care făceau ca simple propozitii să alcătuiască un abis de imagini artisitice.

Aş vrea să încep şi nu ştiu de unde. Aş vrea să găsesc un singur cuvânt de la care să înceapă dansul meu creaţional, să găsesc fitilul bombei cum s-ar spune, dar din păcate acest lucru mi se pare imposibil, ca şi cum aş căuta acul în carul cu fân. Nimic din jurul  meu nu mă inspiră, e prea cald, e prea multă gălăgie, e prea multă zarvă pentru mine.

Închid ochii şi inspir, astă este exerciţiul recomandat pentru relaxare, nu? Ei bine vă spun că este în zadar...Sunt agitată, vreau să îmi pun toate neliniştile în acest post, dar mi se pare că nu pot să exprim nici o sutime din ceea  ce simt, pur şi simplu nu mai pot să comunic.

Mi-aş dori să fiu la mare într-o noapte răcoroasă, iar apa zbuciumată să mă poarte în larg, să îi simt gustul sărat, să mă zbat, să mă lupt cu ea. Mi-aş dori să fiu cotropită de un val de sentimente, dar mă simt secătuită, fără vlagă, precum o păpuşă de cârpă... Mă simt precum un butoi cu praf de puşcă, o singură scânteie ar fi îndeajuns să pornească haosul, să îmi facă sentimentele să izbucnească precum un gheizer din străfundul inimi. Dar scânteia mea nu apare, o aştept, dar am nervii întinşi la maxim, timpul se încolăceşte în jurul meu precum un şarpe flămând şi mă sufocă.

Vreau să plâng, să râd, să fiu străbătută de un miliard de fiori. Degeaba, sunt paralizată pentru astfel de acţiuni. Încerc să îmi găsesc inspiraţia alături de Tudor Chirilă şi scumpa mea Vamă, dar am abuzat prea mult de acest drog, am ajuns imună la astfel de analgezice lirice.

Of, Muzză unde esti tu? Iuda dulce al meu, am avut încredere în tine şi tu ce ai făcut? Mai trădat lăsându-mă pradă acestei inumane depresii. Suspin, cerşesc iertarea, dar eşti prea mândră să te întorci la mine, m-ai abandonat şi abandonată mai lăsat. Vreau să vină noaptea, atunci mă simt mai împăcată, Soarele e prea zâmbitor, râde de mine. Vreau să plouă, să fie acoperit de norii plumburii şi să zacă şi el la fel ca mine. Sunt egoistă, dar mereu am fost aşa.

Acum, când am trecut de apogeul acestei găunoase stări sufleteşti mă duc să înfrunt şi această zi. Ne mai auzim...

Aiureli de vara

Okey, deci cum nu am chef sa incep in stilul lui David Cooperfield si sa va insir tot felul de chesti nefolositoare, cum ar fi unde m-am nascut, cine sunt parintii mei...De fapt nu am chef sa spun nimic despre mine, vreau doar sa palavragesc ore intregi despre tot si despre nimic in acelasi timp...In acest organ aproape nefolositor omului, denumit generic creier, mi se invartesc tot felul de ideei puerile ce se alearga una pe alta, harjonindu-se si facand galagie...Vreau sa impart acest haos cu voi...Este absolut genial....

Pe muzica zeului meu, Kurt Fucking Cobain dau din cap fara nici un sens, dar sarim peste acest nesemnificativ detaliu si ajungem in neant pentru ca pe moment nu pot decat sa ascult in liniste si pace versurile... Ma tot gandesc de ce Doamne scriu acest post ilogic...

Okey, e prea cald pentru mine...Iarna e prea frig, vara prea cald, sunt o nemultumita, iar nemultumitului i se ia darul, pe care nu  il inteleg in cazul de fata, dar nu-i bai, trecem peste! Imi place cum se simt raceala parchetului pe pielea mea, e o senzatie revigoranta. Poate va intrebati ce caut jos pe parchet? Shh, daca va raspund va trebui sa va omor!

In momentul de fata am trecut de la Nirvana la Iron Maiden, o trupa de care am o amintire stralucita si v-as ruga sa inchideti ochii si sa o parcurgeti cu mine...Deci era o zi de vara calduroasa, asteptand frumos la coada pentru a imi cumpara o inghetata care se topea, in fata mea apare  un batranel de vreo 80 si de ani ce se sprijinea intr-un baston mai mare ca el, asortat palariei pe care o purta foarte mandru, era un tricou negru pe care scria mare numele trupei mentionate mai sus...Ei bine acel moment a fost o adevarata revelatie pentru mine...Mai epic a fost cand acesta si-a scos sticluta de coniac sau cava asemanator si a dat pe gat o dusca...Efectiv genial...

Destul cu aiuratul pe ziua de azi...Cei prea mult strica...Noapte buna, SpongeBob pupa-v-ar!