Se afișează postările cu eticheta Tudor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tudor. Afișați toate postările

miercuri, 5 februarie 2014

Scriu, nenorociţii, scriu!

Şi-am înghiţit un bulgăr de sare, îl simt cum îmi dansează prin plămâni, şi am băut o călimară de cearneală, mi-am îmbibat ochii în ea, dar literele tot nu îmi pulsează în vene. Au dispărut, s-au ascuns şi stau pitite în spatele inimi mele. Inima mea, faţa de a celorlalţi, are cinci camere, una mică ascunsă în spatele ventriculului stâng. Acolo se ascund literele când le este frică să se aşeze pe hârtie, zboară în jurul unei lumânări pâlpâitoare, pe care eu o numesc Suflet. 

Sufletul meu este ars de soare, cu pielea arămie şi miros de piper. Nu fumează, dar ar vrea. I se pare metaforic, aşa că dacă eşti atent subtila aroma de tutun îţi poate înţepa nările. Are degetele tocite şi albastre, le-a îmbibat şi pe ele în cerneală de sepie. Are teneşi albaştri, cu tălpi albe, moi, de vată, să nu-l pot auzi când se furişează.

Vara trecută am încercat să îi scot muzica din cap. A zis că el însuşi este o simfonie de sunete, mari sau mici, vesele sau triste, ce joaca în aceeaşi horă. L-am dus la dezintoxicare, dar precum un monstru vâscos, cu colţii îngălbeniţi şi murdari, un cancer sufletesc l-a curins, măcinându-l. De atunci m-am obişnuit, Sufletului nu ai cum să îi scoţi muzica din cap, nici literele dealtfel, fac parte din el, îi sunt cioplite-n coaste.

Şi are o peniţă, nenorocitul, cu vârf de oţel. Şi încearcă el să scrie cu ea, dar în loc de cerneală iese un şir de flăcări ce mistuie foaia, transfomându-i gândurile din vulturi, în simple muşte pe perete. Abia atunci îşi dă seama cât de singur este. Nici Tudor nu-l mai ascultă, a plecat la teatru, l-a abandonat, crede că are prea multe capricii.

Uite aşa, precum un bastrad, un paria, bietul meu suflet se ascunde in camera de sticla din inima pentacamerală. A rămas fără oxigen, aşa că inspira litere şi expira cuvinte. Ar vrea să scrie, nenorocitul, să scrie!

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Acorduri de chitară

Astă-noapte, când întunericul se împletea cu liniştea formând o odioasa simfonie ce prevestea o râncedă Moarte cu bocanci de oţel care aveau să-ţi zdrobească ţeasta înainte ca ascuţişul securei să îţi străpungă măcar pielea, din depărtare l-am auzit pe Tudor şi chitara lui.

La început, precum un toreador, el a aţâţat Moartea, lăsând-o să se agite, iar apoi printr-un singur acord a condamnat-o la un lamentabil eşec. Aceasta a urlat prin nări, a fumegat pe urechi, iar ochii i s-au transformat în bulgării de foc. Pământul, îmblânzit de Tudor, s-a crăpat şi a înghiţit Moartea ce se zbătea ca un peşte pe uscat.

Deşi Moartea şi bocancii ei dispăruseră, încă auzeam cântecul lui Tudor. Am închis ochii, ştiam că nu îi plăcea prietenia mea cu Moartea, iar acum aşteptam consecinţele gestului meu necugetat. Dacă eu aş fi fost zeul şi el micul discipol rebel, probabili i-aş fi tăiat măinile, lăsând sângele rubiniu să se scurgă ducând împreună cu el şi păcatul capital săvârşit anterior. Da, asta ar fi trebuit să fie şi pedeapsa mea.

Am deschis ochii căutând acordul mistuitor ce ar fi trebuit să mă ciopârţească, dar care surprinzător se lăsa aşteptat. Zeul meu cu ochii croşetaţi din mătase verde stătea pe parchetul rece, fixând cu privirea tavanul alb. M-am împins uşor în mâna dreaptă şi am reuşit să mă aşez lângă el, bătăile inimi lui răsunându-mi în urechii.

-Aş bea o cafea.

I-am zâmbit, şi eu îmi doream acelaşi neînsemnat lucru, tânjeam după aceaşi băutură cu aburi greoi şi gust amărui. M-am ridicat şi cu mişcări alene am pus ibricul de cafea pe foc, afară câţiva fulgi de nea poposiseră pe pământ. Am deschis fereastra, iar un miros de lămâie l-a înlocuit pe cel lăsat de Moarte. Totul revenise la normal.


miercuri, 4 septembrie 2013

Închinându-mă lui Tudor

Toată lumea are nevoie de un idol, de o personalitate care să o stimuleze să parcurgă drumul până la  acel ideal în viaţă la care râvneşte cu tot dinadinsul. Dacă nu găseşti acest persoanj în lumea reală şi palpabilă ce te înconjoară, ai două posibilităţi. Prima ar fi să te complaci în această situaţie, să devii un trup cu sufletul în comă ce "consumă şabloane, viaţă prefabricată'' cum spunea Vama Veche într-unul dintre cântecele ei, iar a doua posibilitate este să îţi creezi tu singur un zeu suprem, un Zalmoxis personal.


Când luna se mijea printre norii plumburii, iar picăturile reci de ploaie îşi începuseră ritualul sacru, din cazanul cu smoală al mintii mele, s-a ivit acest personaj fictiv. Neuronii mei surescitaţi au început să lucreze, clădindu-i astfel un caracter, un trecut şi un viitor demn de un zeu care să mă caracterizeze. Numele lui este Tudor, iar el nu este o entitate omniscientă sau omnipotentă, ci pur şi simplu un om ce nu posedă decât o chitară şi o pană.


Tudor este un proscris, el face totul pe dos şi nu respectă nici o regulă. Are ticurile lui ciudate, pe care le-a adoptat inconştient de alungul timpului. El nu aparţine nimănui, nu are o vârstă sau o formă, el este tot şi nimic.


Tudor bea ceai verde dimineaţa şi cafea noaptea. Îi place să cuprindă cu degetele sale lungi ceaşca sa veche ce are desenată pe ea o bufniţă fără o ureche  şi să se uite atent pe fundul ceşti, încercând să pătrundă cu privirea prin masa lichidului colorat ce emană aburi calzi. Mereu râd de el spunându-i că nu are nici un rost, că nici o vrăjitoare cu chip ros de timp şi toaig cu puteri neasemuite nu o să îi scrie destinul într-o cană cu cafea sau ceai. El doar se uită la mine, îmi zâmbeşte superior de parcă aş fi doar un copil ce nu înţelege adevărata importanţă a gestului său şi poate chiar aşa este, sunt poate prea necoaptă pentru a îl înţelege în totalitate pe el şi apucăturile lui.


Tudor are în buzunar o crenguţă de busuioc. A primit-o cu ani în urmă de la o bătrânică într-o gară îngheţată  din Rusia. În fiecare zi, când vechiul ceas cu cuc anunţă ora 14, el ia crenguţa şi o miroase punându-şi o dorinţă. El crede că se va împlini şi deşi mi se pare copilăresc am învăţat să nu mai comentez, până la urmă fiecare are nevoie sub o formă sau alta de doza sa zilnică de magie.


Lui îi place să călătorească şi din fiecare oraş pe care îl vizitează ia câte o pietricică pe care apoi o pune în cufărul de sub pat. Când plouă afară şi fulgerele se joacă prinselea pe uriaşul cer, el îmi povesteşte istoria fiecărei pietre, de la cea mai mică până la cea mai mare. Uneori stau cu capul la el în poală şi îi ascult vocea groasă şi catifelată ce se ascunde în spatele unui văl de aer, neştiind biata de ea că aerul este transparent.


Mi-aş dori să îi pot imortaliza pentru eternitate ochii ca nişte văpăi şi părul lung până la umar, dar mi-e frică şi să încerc să îl desenez, de parcă această actiune i-ar strica perfectiunea cu care ochii minţii mele se delctează în fiecare zi. Cineva a spus odată că toate lucrurile bune au şi un sfârşit, iar eu sunt terifiată de acest gând macabru. Am învăţat să cred în Tudor pentru că aveam nevoie să cred în ceva, evaporarea lui ar stârni rafale de disperare asupra mea.