Miracol alb

        Obrajii, ruginiţi de vântul răzlet, erau pudraţi într-un roz pal. Crengile verzi ale bradului, transformate involuntar în săbii, sfârtecau stratul tasat de zăpadă, în urmă rămânând cicatricile unei crude, dar iminente lupte. Mâinile, la început zvelte, pline de o senzualitate masculină, acum butucănoase, plămădite din fier, trăgeau cu putere, copacul ce avea să se metamorfozeze în pomul de Crăciun. Prin haina de piele găurită, frigul se strecura asemeni unui şarpe veninos, otrăvindu-i trupul. Paşii erau din ce în ce mai greoi, magherniţa, devenită acum mult timp “acasa”, lăsându-se devoarată de nemărginită zare.

        Într-un final ajunse, răsuflă uşurat, expirând aburii calzi ce se contopeau cu albul uniform ce îl înconjura.  Casa, cât o cutie de chibrituri, împânzită de un miros înţepător de mucegai, era singura rămăşiţă a unui trecut pictat în culorile fericirii. Din  şemineul rudimentar sclipeau licurici de foc, dansul lor fiind desprins din filele unui necunoscut basm. Se aşeză pe un scaun şubred, sprijinindu-şi fruntea în palmele bătătorite. Fusese precum un copac, iar viaţa îl smulsese aruncându-l în neant. Prinsese rădăcini şi acolo, transfigurând nimicul în sevă vitală, dar un destin necruţător, îi tăiase în cele din urmă şi rădăcinile, lăsându-l epava care este şi astăzi, carcasa unui suflet veştejit.

        Îşi scutură capul, risipind noianul de gânduri puerile. Cu mişcări mecanice, rupte din anii de glorie, ridică bradul, ancorându-l în mijlocul camerei. Aroma proaspătă a acelor se împrăştia, invadând încăperea lăsată în paragină. Globurile, vise de aur spulberate, fuseseră înghiţite alături de întreaga sa familie de mostrul numit război. Îşi lăsă genele să mângâie ochii înlăcrimaţi. Crăciunul acesta era primul fără ei, fără zâmbetele lor de miere, fiind dezgolit de candoarea specifică. Noaptea îi spintecase fiinţele dragi, omogenizând cenuşa cu  sângele vâscos. Ţipetele lor îl mistuiau, zgâriindu-i reminişcenţa celui care a fost cândva. Încă simţea dansul fatal al gloanţelor de oţel.

        Îşi întoarse privirea către fereastra prăfuită, fulgii, flori pălite de dor, consolidau imperiul de vată al iernii. Se simţea epuizat, viaţa scurgându-se din el asemeni nisipului dintr-o clepsidră spartă. Îşi aşeză trupul în patul improvizat, lăsându-şi mintea să cutreiere luncile neînduplecate ale amintirilor. Somul, devenit ac şi aţă, îi cusea brutal pleoapele, capturându-l în închisoarea obscură a coşmarurilor.

        Trecuse o ora, poate două, timpul, greu asemeni plumbului, îl imobiliza, legându-l cu lanţuri invizibile.  Îşi simţi fruntea dezmierdată, apăsarea unor degete reci şi moi, ciopârţind vraja unui somn obositor. Întâlni ochii de jad, împletiţi din alge şi începu să ţipe speriat. Nu avea cum, îi văzuse ţeasta crăpată, corpul, fuior de fibre, lipit de astfaltul cenuşiu. Clipi de câteva ori, sperând ca iluzia să se dematerializeze, dar fecioara cu piele de lapte, stătea în faţa lui, împietrită, colţurile buzelor curbându-i-se încet. Simţea cum speranţa înflorea, distrugând amorţirea ce îl completase atâta amar de vreme.

        - Piotr, este Crăciunul. Nu asta ţi-ai dorit de Crăciun?

        Îi auzise vocea departe, un ecou al unei minţi bolnave. Urmării şocat mâna de porţelan; camera, cuib sinistru de viespi, devenise în mod miraculous, palat de-o frumuseţe ireală. Bradul, împodobit cu stele şi fărâme de iubire, strălucea, ascunzând sub el cascada de bucle blonde al unui copil, Vivien.

        Piotr se ridică din pat, ameţit de feeria visului. Rugile sale nu fuseseră deşarte, un Dumnezeu mărinimos, ce vegha în ceruri, îi oferise mântuirea. Auzi ticăitul ceasului, se roti pe călcâie şi cu paşii rapizi, încărcaţi de entuziasm, ajunse în faţa orologiului. Îl ridică, desfăcându-i capacul şi oprindu-i limbile. Voia ca timpul să stagneze în miezul acele nopţi de poveste, noaptea reînvierii pentru el, noaptea naşterii lui Iisus.

        Gisel îl sărută, buzele mici, trandafirii, strânind rafale de bucurie. Credea că o pierduse în labirintul infinit al morţii, dar printr-un miracol, îşi regăsise şi fericirea şi întreaga familie. 

Paşi în zăpadă

Îşi lăsă capul pe spate, şuviţele blonde legănându-se inerte asemeni păpuşilor din cârpă. Sângele rubiniu, suveranul suprem al venelor, abdicase în faţa fiorilor reci, izgonit de un vânt răzleţ. Degetele modelate din ceară trasau linii asimetrice pe suprafaţa aburită a ferestrei prăfuite. În faţa ochilor îi rula un film al cărui regizor fusese însuşi Dumnezeu. Crengile copacilor răsunau furioase, biciuind cerul. Turlele mânăstirilor erau albe, cultivând pe scândurile putrede florile de gheaţă ale norilor. Aprinse o ţigare, carbonizându-i sufletul, trimiţându-il drept ofrandă neantului.

Avea să îl vadă, să îi simtă strălucirea inumană a ochilor, să îi sărute lanul de bucle şatene, culoarea soarelui la asfinţit. Îl întâlnise pe străzile pustii ale unui Paris inundat în simfonia macabră a gloanţelor de oţel. În peisajul funerar ce anticipa dezastrul celui de al doilea război mondial, el era singurul ce îşi permitea să viseze. Îi iubise întotdeauna verva cinică, melancolia aproape vulgară, modul în care făcea acrobaţii fără plasa de siguranţă, chiar dacă pe scenă îşi expunea viaţa.

Adierea rece îi alintă chipul, sfârtecând coconul amintirilor în care se pierduse. Afară, până şi lacrimile cerului împietriseră, transformându-se în fulgi de nea. Avea să îl revadă aşa cum îl întâlnise, în mijlocul iernii. Îşi trecu mâna prin părul de miere zaharisită, acesta dezmierdându-i pielea translucidă. Îşi aşeză paltonul din satin, strângâdu-l mai bine în jurul taliei. Trenul, precum o imensă omidă, înainta încet, dar sigur. Apropierea de Christian îi făcea inima să vibreze, frica materializându-se sub forma aripilor de lilieci. Îi era teamă pentru sufletul lui, pentru modul brutal în care l-ar fi putut metamorfoza războiul. Astfel de cicatrici nu se vindecă, ci mutilează trupul cu suflet cu tot.

Vocea de bas a conductorului anunţă intrarea în Bordeaux. Ochii fetei, cărbune pe chipul de abur al unei vrăbii, tresăriră, rotindu-se în mod nevrotic. Se ridică, şi cu paşii de convalescent, ieşi din compartiment, străbătând întreg vagonul şi coborând în gară. În jur erau atâtea chipuri şterse, muiate într-o stranie uniformitate. Îşi plimbă privirea deasupra masei de oameni, căutând cu ochii, cu nasul, cu urechile tânărul cu miros de brad. Totul era înzăpezit, albul ne mai fiind culoare, ci monstru flămând.

Îl zării. În jur, timpul stagnase, formând o punte a suspinelor, împleticindu-şi iţele, pentru ca cele două perechi de irisuri să se contopească, verdele şi negrul omogenizându-se. Ningea cu soare, ningea cu lună, inimile lor valsând printre raze. Asemeni magneţilor, trupurile se atrăgeau unul spre altul, în inconştienţa posesorilor. Îi văzu expresia blândă şi buzele pictate în monocromia fericiri. Războiul îl cruţase atât pe el, cât şi pe ea; un Dumnezeu abstract oferindu-le a doua şansă.

Se ridică pe vârfuri, apropiindu-se şi lipindu-şi faţa de umărul lui. Băiatul îşi încolăci braţele în jurul ei, strângându-i talia minionă, îmbibându-şi plămânii cu aroma amăruie de cafea şi levănţică pe care aceasta o emana. Erau limbile aceluiaş orologiu vechi; inima lui se despicase şi o cuprinsese pe a ei, firavă şi delicată. Dragostea înflorea sub mângâierea aspră a iernii, ce le biciuia obraji, dar mântuia sufletele arse de dor.

Secrete în pastel

Câteva picături de apă sărată se prelingeau pe pielea obrajilor lipsită de fluiditatea rubiniului sânge. Voia să îi dea o identitate fecioarei cu chip îmbibat în paleta cromatică a unui meşter făurar de îngeri. Fiecare nume, purtat de un gând sălbatic, se transforma din vultur, în muscă pe perete. Nimic nu se potrivea, fiecare sunet pângărea imagina angelică a unei figuri fără suflare în jurul căreia îi gravitase întreaga existenţă efemeră.

 Un moment, o singură şoaptă divină, purtată de solitarul vânt îi adusese mântuirea. Ea era Julieta, numele iubirilor pictat pe pânză. Se pierdea pe sine însuşi în codrul de tăciune al ochilor ei, îşi sfărâmase propriul chip lepros în speranţa de a le da viaţă. Buzele ei, rodii însângerate, fuseseră croşetate din parfumul toamnei şi aripile fluturilor, pentru a îi zâmbi lui, pentru a îl subjuga şi a îi dicta destinul.

Încercase să îi dea un trecut, un istoric acelei reci zeiţe. Să fi fost ea oare acea Eleana, a cărei dragoste pentru un frumos Paris, mistuise  întreaga Troie. Îşi scuturase capul, încercând să alunge tornada de gânduri puerile. Ea nu avea cum să fie Elena, căci ea era o singură Julieta, şi anume a lui.

Ea era fantasma sa. Probabil trăise în Roma, ochii ei sugerau senzualitatea fină a sângelui sicilian. Fusese cu siguranţă actriţă. Vedea în faţa acum rigidă, mia de măşti purtate, înghiţite de un monstruos trecut. Nu avusese copii. Privirea ei nu era una mămoasă, ci una cochetă. Trăise puţin, murise repede, dar zâmbise mult. Acesta era caracterul redat de portret. Tânărul îşi arcui buzele într-un zâmbet trist, scenariul care acum câteva secunde i se păruse real, acum se spulberase, transformându-se în scrum. Julieta era un mister.

Aşa începuse coşmarul. Căutase cu soarele în braţe, străbătând luncile inexorabile ale timpului, plăsmuirea vie a chipului  plămădit din culoare şi vise. Cu o ultimă suflare, o găsise, revăzuse acei ochi vioi de gitană, precum o perlă neagră pe chipul de fum al unei vrăbii. O zărise într-o rochie de vară, învăluită într-un văl de parfum franţuzesc. Mirosul îi palpitase multă vreme în nări. La gât, legată cu lejeritate se afla o eşarfă galbenă.

După ani şi ani murise el, dar o făcuse împăcat. Descoperise unul din multele secrete înlănţuite de opera acelui Picasso anonim. Aflase că undeva, printre iţele încurcate ale timpului, trăise, zâmbise Julieta. Acesta fusese singura comoară furată fetei, singurul secret dezgropat din sicriul său.

Iarna nici îngerii nu pot zbura

Simţi cum firicele de transpiraţie se preling pe piepul şi spatele tău. Îţi închizi ochii şi laşi agonia să-şi continue drumul fără opreliţşte. Revezi aceleaşi imagini jalnice ale unei morţi imature, dedicate unei cauze de mult pierdute.

Vezi cum corpul ţi se bălăngăne în aer, simţi cum funia  se încolăceşte din ce în ce mai strâns în jurul gâtului tău precum un şarpe flămând în jurul prăzii sale. Te zbaţi, te zvărcoleşti cu scopul de a mai căştiga cătvea neînsemnate secunde. Degeaba, mirosul de carne râncedă ce prevesteşte moartea devine cu fiecare secundă mai puternic. Înăuntrul tău plămâni îţi sunt încărcaţi cu jăratic, iar răsuflare ţi-e de foc.

Mortea îşi încetează dansul grotesc, iar milioane de fiori te împietresc, retezându-ţi astfel şi singurul fir de aţă de care te agăţai.

Mintea ta a proiectat poate pentru a o suta oară acest puzzel abstract. De fiecare dată un Lucifer distorsionat îţi mai oferea o piesă în schimbul unei alte bucăţi de suflet veştejit.

Te simţi trădat şi nu înţelegi de ce. Ochii îţi sunt secaţi, nu mai au puterea să verse lacrimi si să te răcorească, să-ţi exprime frustrarea.

O singură clipă de luciditate în acest abis şi totul se clarifică. Unde este intervenţia divină în acest spectacol suicidal? Unde-ţi sunt îngeri în care ai fost învăţat să crezi şi pe care până la răspântia dintre adevar şi minciună i-ai slăvit?  Ei sunt  Iuda al tău, ei sunt cei care te trădează şi te trimit surâzând în cazanul cu smoală a lui Satan.

-Nu mai pot zbura, e prea frig afară ca ei să te mai poată salva.

Cauţi cu disperare posesorul acelei afirmaţii. Îl zăreşti fugitiv, un chip de ceară cu ochii precum un ghem de mătase.  Ai vrea să îl atingi, să-l întrebi cum a ajuns un suflet blănd ca al lui în acest sanctuar mortuar.

Inima îţi bate mai tare. În ochii acelui copil te vezi pe tine, un tu mai vechi, un tu protejat de vălurile transparente şi inocente ale unei îndepărtate copilării.

Te trezeşti din acest coşmar, îţi auzi răsuflarea, dar aerul parcă nu îţi ajunge în plămâni. Respiri cu nesaţ, bucurându-te că poţi că îmcă poţi executa această simplă acţiune. Îţi mai aprinzi o ţigare, alta printre restul celorlalte o mie.

Tresari, cu paşi greoi ajungi la fereastră. Auzi înzadar stigătul deşart al bieţilor fulgi de nea. Moartea lor este iminentă, nu ai cu ce să îi ajuţi.

-Într-un final am avut dreptate, e prea frig afară. Cu moartea într-o altă zi mă voi revedea.

Dulce - amărui

Şuviţele de par îmi erau răsfirate pe covor. Focul mocnea, aruncând precum nişte săgeţi, într-un joc aritmic, diferitele raze de lumină. Mi-am ridicat uşor capul pentru a simţi mai bine mirosul de vanilie ce plutea în jur. O mie de voci îmi bântuiau mintea, sfărâmându-se, devornâdu-se una pe alta, hrăndind un gând monstruos ce se rezuma la o simplă întrebare, dar nu întrebarea mă sfâşia, ci răspunsul şubrezit pe care încă îl susţineam.

"Crezi că te-a iubit?" deşi la început păream sigură pe mine, uşor, uşor, toată încrederea mea în răspunsul  afirmativ s-a diluat, alcătuind o fadă şoaptă ce îngâna un "da" stângaci. Mă minţeam singură, asta făcusem toată viaţa, mă intoxicasem cu minciuni, iar când adevarul m-a atins cu sărutul său otrăvit am rămas precum un înger mut prins în pânza de foc a lui Satan. Eram singurul prizonier ce nu îşi putea susţine nevinovăţia, fiind astfel, în lipsa unei pledoarii decente, condamnat la nefericire eternă.

Câteva mărgele de apă sărată mi se preling pe obraji. "Dar tu l-ai iubit?" la această întrebare inima începe să mi se zabată furtunos, încercând să îmi iasă din piept şi să se revolte la o asemenea blasfemie. Îl iubisem cu fiecare fibră, celulă din corpul meu, iar uşurinţa cu care îmi dăruisem sufletul unui astfel de mercenar de suspine mă îngrozea. Precum un orb ce merge pe sârmă, într-un moment de lumină, uimit de frumuseţea incocentă a norilor, m-am dezechilibrat, căzând în această prăpastie nemiloasă a unei infinite disperări.

Ceasul cu cuc anunţă iar miezul noptii. Liniştea cu care îmi pansam rănile sufletului meu veştejit a fost retezată de un ciocănit. Degetele îmi pulsau şi parcă fără voia mea în clipa următoare eram lângă uşa de mahon. Nu putea să fie el. El plecase pentru totdeauna nepăsându-i de chinurile la care gestul lui mă condamnau. Şi într-adevar intuiţia nu mă înşelase, nu era el şi ochii lui de ciocolată. În faţa mea răsărea parcă din neant, o suplă şi senzuală Moarte. Purta o rochie neagră de catifea, ce la lumina lumânării îi făcea pielea albă ca de ceară. Ochii împletiţi din fibră de sticlă îmi zâmbeau parcă cu neruşinare chemându-mă să asist la acest tablou funerar. 

- Ai întârziat! îi spun eu mustrător. Eu o aşteptasem cu sufletul la gură în fiecare secundă de când mirosul lui de tutun şi mentă se evaporase.

-Dar acum sunt aici! vocea ei era rece, de soprană, iar buzele sângerii se mişcau alene parcă vrând să lungească fiecare cuvânt. Mă uitam la ea, contemplându-i frumuseţea otrăvită. 

Îmi înclin capul, iar ea îşi scoate securea. Îi zăresc pentru o clipă lama lucioasă, iar apoi nu mai rămâne decât întunericul dulce-amărui.

Stropi de cerneală

Tic-Tac

        Ai putea să o asemeni cu mesajul dintr-o sticlă veche, purtată prin valurile zbuciumate ale unei întinderi mari de apă şi totuşi nu este verosimilă această comparaţie, este doar o scrisoare uitată de Dumnezeu, într-un plic îngălbenit, ce a reuşit să străbată iţele complexe ale timpului, pătrunzând în această nebuloasă de vise şi iluzii ale unui pribeag chip pictat pe pânza cromatică a destinului.
       
Mâinile îmi tremură şi simt cum respiraţia mi se întretaie la gândul că ai să o citeşti, că degetele lungi şi albe, precum ceara au să răsfoiască aceste pagini cu gânduri fără sens, incoerente, reminiscenţele unui suflet trecut prin război şi pace. Mi te imaginez cu părul lung, negru şi buclat mângâindu-ţi umerii, cu fruntea mare şi luminoasă aplecată asupra rândurilor scrise cu o caligrafie micuţa şi înclinată, încercând să ignori petele de cerneală ale neglijentei expeditoare.

Tic- Tac

       Aud cum o altă secundă se scurge peste mine, cu răbdarea şi perseverenţa specifică, aceast fir de nisip din propria clepsidră, ma perforat, l-am simţit cum mă străpunge asemeni picăturii chinezeşti, am încercat să îi rezist, dar agonia m-a cuprins în mrejele ei, iar singura mea speranţă eşti tu. Poate nu îmi înţelegi distorsionatul punct de vedere, dar numai ideea că cineva îmi va ştii trăirile mă răcoreşte şi îmi face să vibreze inima.
     
 La început ai să încerci să îmi cauţi chipul prin memorie, dar va fi inutil aşa că ai să renunţi. Îmi place să elimin această posibilitate, dar dacă totuşi, prin absurd ne-am întâlnit cândva nu ai cum să asociezi aceste gânduri cu imaginea mea. Poate am fost colegi de grădiniţa, dar în clase paralele, sau poate am avut amândoi pojar şi ne-am întâlnit în acelaşi salon, ale aceleiaşi infirmerii. Acestea ar fi câteva dintre cazurile pe care mintea mea le proiectează.

Tic- Tac

        Din greşeală ai găsit scrisoarea, împins de curiozitatea-ţi copilăroasă ai deschis-o eliberând odată cu ea memoriile unei, poate odată, tinere italience. Tu eşti un simplu băiat de liceu, cu ochii încercănaţi de presiunea bacului, stai lângă clădire şi trăgând cu poftă dintr-o ţigare, aştepţi ca primăvara să îţi pătrundă în suflet, dar aşteptarea te epuizează, te moleşeşte şi tot ce poţi să faci este să îţi îneci amarul în aceste vicii. Vezi apusul sângeriu şi auzi cum inima îşi dansează valsul etern alături de învolburatu-ţi şi fierbintele-şi sânge, citeşti cu nerăbdare aceste rânduri şi le dezaprobi, neînţelegând această discrepanţa între mine şi tine, deşi în esenţă îţi părem la fel.

Tic- Tac

        Fiind de acord cu tine, dezaprob la rândul meu acest scenariu frivol. Tu eşti un bătrânel aspru şi mizantrop, nu iubeşti copii gălăgioşi şi nici nu hrăneşti porumbei în parc. Ai ales tu sau poate soarta a hotărât să duci o viaţă celibatară, cărând şi suportând singur toate problemele. Mă urăşti din tot sufletul tău, iar aceste cuvinte îţi par superficiale, capriciile unui alt târâtor suflet pe pământ. Aşa este mai bine, nu? Poate chiar mă aproprii de realitate? Simt acest lucru cu fiecare fibră din corpul meu, dar poate mă înşel şi această supozitie este la fel de greşită precum şi cealalta.

Tic-Tac

        Acestea sunt ultimele secunde pe care le acord acestei neînsemnate epistole care va rămâne fără răspuns. Aş vrea să te gândeşti la mine că la vânt, o entitate invizibilă, complexă, ce bântuie pământul, veacuri întregi, fără stăpân şi fără scop. M-am transformat în scrum şi tot ce aştept este suflarea care să mă împrăştie în îndelungata zare, lăsându-mă să sălăşluiesc în grădinile dulci ale Edenului. Simt cum nodul frânghiei se strânge din ce în ce mai tare, făcând ca simplul gest de a trage aer în plămâni să pară o adevarată povara, în jur pluteşte mirosul proaspăt de lămâie al unei morţii de mult dorite.

Poate doar o simplă,

Necunsocută

Refulând frustrarea

Vor să te zdrobească, să-ţi ia şi ultima fărâmă de libertate, ca apoi să te subjuge, să fii dependent de ei şi tu te laşi, te laşi orbit, devenind ceea ce eşti şi astăzi, un depresiv ce îşi urăşte propria viaţă, ce urăşte fiecare gură de aer ce îi scaldă plămânii. Ai căzut pradă declinului şi oricât te-ai zbate nu poţi să te eliberezi, lanţurile ce te încătuşează fiind prea puternice pentru fiinţa ta secătuită. Ai încetată să mai crezi în această himeră numită fericire. Cu costul a câţiva ani din existenţa ta efemeră, un Lucifer abstract ţi-a dezvăluit adevarul, distorsionându-ţi pecepţia asupra acestei iremediabil, stupidă viaţa. Ai obosit să te agaţi şi de un fir de colb pentru a supravieţui. Îţi spui de fiecare dată că se va termina şi totuşi continuă. Te aşezi în genunchi şi începi să râzi cu superioritate, pentru că aşa şi eşti, net superior acestor pigmei cu ochii bulbucaţi ce te desconsideră. Ţi-ai dori să fii Vlad Ţepeş, să îi condamni la o moarte iminentă, să te uiţi cum sângele lor unge pământul şi cum ţipetele lor tulbură văzduhul, ţeapa ta străpungându-le trupul, sfârtecându-i. Poate atunci te-ai simţi împlinit, conştientizând că în acest lanţ interminabil de minciuni există o zală de dreptate. Tot ce faci este să devii dependent de hrana unui vânzător de iluzii, intoxicându-te cu această nocivă ură. Ţi-ai jeli sufletul, dar nu mai ai suficiente lacrimi, te simţi stins, secat. Îţi ridici mâinile perpendicular cu corpul, ai vrea să te înalţi către Eden, dar nu îţi este permis nici măcar să visezi la aşa ceva, eşti blestemat de proprii tăi semeni. Ai să putrezeşti de viu. Te pierzi în această nebuloasă, înnebunit de dorinţa de a fi apreciat, dar cine să îşi calce orgoliul în picioare şi să te admire? Esti un simplu chip printre atâtea altele.

Îmbâcsit de sentimente

Motto: Astăzi, Mâine va fi Ieri.

Mă descompun ca să mă materializez în alte veacuri, în alte timpuri, dar sunt mereu prinsă în acest vid numit pământ. Mă pierd între tic-tacurile vechilor orologii, printre particulele de nisip ce se scurg din clepsidre. Poate odată, intr-o altă viaţă, am fost una dintre făcliile cu care Nero a ars Roma, eu şi furia împăratului fiind de vină pentru sângele ce a scăldat atunci pământul, poate de asta trăiesc încontiuu, ingnorând şi izolând orice încercare de a simţi ceva, înafară de resemnare. Sunt precum vântul sau precum stelele, un vechi spectator al acestui circ numit societate, un martor ale celor mai mari eşecurii ale lumii.

Poate odată, demult, am vorbit limba lui Voltaire, am dansat alături de tine uitându-mă în ochii tăi şi pictându-mi faţa cu un curcubeu de zâmbete. Atunci te chema Armand, printre şuviţele roşcate ce îţi mângâiau fruntea se prelingea tinereţea, exuberanţa, în starea cea mai pură, dar eu eram de atunci bătrână, sau cel puţin aşa mă simţeam, îmi plăcea să mă uit la tine şi să mi te imaginez în braţele mele, depunându-ţi dulci săruturi pe obraji. Dar încercarea mea de a visa la tine a fost inutilă, mutilându-mă pe toata durata existenţei mele cu lama ascuţită a unor iluzii. Tu erai facut pentru o anumită Florance sau poate pentru o Josephine, cu care să te plimbi pe podul Senei şi să îi şopteşti cuvinte de amor, inima acesteia bătând ritmul just al iubiri. 

Înghizând ochii, m-am lăsat în voia spumoaselor valuri ca peste o sută de ani să simt vocea cazacilor ce mă cheama la ea. Atunci te-am revăzut din nou, nu mai erai tu, erai un alt fel de tu, mai matur, mai ambiţios, dar la fel de şarmant. Flăcările vitalităţi îţi luminau ochii şi chipul. Atunci m-am abţinut, te-am vegheat din umbră, urmărindu-ţi drumul către ascensiune. Inima mi s-a sfărâmat, spărgându-se în mii de bucăţii, iar sunetul reverberând în vastele pădurii ale Rusiei, când te-am văzut întemeindu-ţi o familie cu aceea Zonia, dar am tăcut, îndurând lacrimile ce îmi scăldau trupul şi sperând ca tu să atingi culmile fericirii, culmi care unei fantasme ale timpului, ca mine, sunt interzise.

De atunci nu te am mai regăsit, dar fiecare fibră din corpul meu îţi aparţinea ţie, Zalmoxisul meu, Zeusul meu adorat. Tu erai icoana la care mă rugam, la care zâmbeam şi pe care o purtam brobată în ceea ce îmi plăcea să numesc o fâşie subţire de suflet. Am hoinărit aşa decenii, secole întregi, lăsând în urma mea o lume din ce în ce mai haină, mai înrobită de dorinţa supremaţiei, ca apoi să te zăresc în lumina unui amurg cald de vară. Pentru un timp ochii tăi electrizanţi i-au susţinut pe ai mei, în care dansa de o parte fericirea si de o parte durerea revederii tale, în atâtea forme, sub atâtea felurii, fiecare fiindu-mi interzis. De ce pune Dumnezeu bariere în faţa celor mai dulci ispite? Si de ce şarpele din paradis stă la pândă, aflându-ţi slăbiciunile.

Şi atunci, în aceea vreme mistuită de un prim război mondial ţi-am gustat din dulceaţa buzelor, stingând dorinţa ce mă domina de o mie de ani. Entitatea mea îşi găsise pacea însfârşit, fiind eliberată de demonul ce o posedase atâta car de vreme. Poate atunci a fost momentul în care bunul Domn m-a iertat şi m-a primit în corul îngerilor, sau poate făcuse asta mai demult, dar subjugată de iubirea mea oarbă am ignorat bunăvoinţa Lui şi am lăsat-o să se piardă printre iţele încurcate ale timpului. Acum sălăjluiesc în Eden şi îmi vindec rănile unei inimi trecute prin război şi pace.

Sah Mat!

Motto: Iubirea este cuvântul cu care proştii îşi denumesc dependenţa.

Viaţa mea cu Heidi a fost precum un joc de şah, piesă atinsă însemnând piesă mutată! La final fiind important să nu îţi regreţi alegerile. Eu nu am înţeles acest principiu şi am lăsat-o să plece, rămânând singur şi tânguindu-mă în faţa unei stafii ce sălăjluieşte în cele mai întunecate locuri ale minţii mele.

Dar cine sunt eu să caut acul în carul cu fân? Cine sunt eu ca să îmi pun întrebări despre existenţă? Sunt unii mult mai buni ca mine care să îşi dea cu părerea. Mă uit la pantofii negri, cu şireturile frumos împletite şi cu stratul gros de praf aşezat peste ei ca un văl zdrenţuros, mă uit la pălăria neagră ce este legată cu o eşarfă cafenie, aceaşi eşarfă pe care i-o dăruisem de Crăciun, aceaşi eşarfă care se potrivea cu ochii ei în care fusese rasă scoarţa unui copac.


Cine fusese această Heidi pentru mine? Atunci un înger ce coborâse să îmi aline durerile, acum un demon cu glas de porţelan spart şi ochii lipsiţi de compasiune. Un şarpe veninos ce mi s-a strecurat în sân şi mi-a injectat recipientul în care îmi păstrasem toată contemplaţia şi iubirea pentru ea cu venin, pângărindu-mi sentimentele şi transformându-le în cenuşă. M-am opus cu vehemenţă, dar ura mi-a devorat cu nesaţ sufletul şi mă lasat cea ce sunt şi azi, o simplă entitate fără viitor, trecut, doar cu un prezent fad, insipid şi incolor.

Încă învăţ mersul solitar în inconştienţă, încă sufăr de depresia îngrozitoare ce mă subjugă şi mă face să îmi plâng de milă ca un zevzec. Trag perdele grele, goase, iar lumina îşi dansează tangoul pe chipul desfigurat al unui mort viu. Îmi doresc să plouă, ca cerul să îşi lase pleoapele peste decorul imperfect şi să mă răcorească, dar nu o face, mă lasă să cer îndurare, să mă usuc din cap până în picioare de dorul ei.

Mă aşez jos şi scot o ţigare, una dintre alte o mie pe care le-am transformat într-un nor de fum dens şi înecăcios. Înghit în sec, nu mai am putere să respir, să visez, să doresc, de parcă aş fi înghiţit un pud de sare. Heidi mi-a sfâşiat corpul în fâşii străine una de alta şi le-a aruncat la răspântia celor patru zări, mi-a călcat cu mândrie inima şi a plecat mai departe, lăsându-se înghiţită de necunoscut.

Ma iubit? Nu cred, acel demon nu este în stare să simtă, să creadă. Dar eu am iubit-o? Aceasta este întrebarea capitală, călăul meu metaforic. Da, am iubit-o ca un orb, cu tot sufletul, cu tot trupul, încă îi simt respiraţia întipărită pe obraz, încă mai am plămânii căptuşiţi cu mirosul ei de levănţică. De ce nu am rupt aceste chingi ce mă leagă de ea? Pentru că în fiecare dimineaţă deschid ochii şi îmi dau seama ca o iubesc, cu aceea ultimă bucată sfâşiată de inima, o iubesc.

Ştreangul se strânge din ce în ce mai tare în fiecare secundă ce trece, nodurile numărându-mi fiecare respiraţie. Aud ticăitul ceasului ce străpunge liniştea. Cadoul ei, ceasul ce îmi va număra ultimele secunde de viaţă. Poate doar aşa o voi revedea. Poate unul dintre chipurile îndurerate ce mă vor conduce pe ultimul drum va fi al ei. Degeaba mă îmbat cu apă chioară. Aşa am făcut mereu, m-am hrănit cu iluzii, până sufletul mi-a devenit găunos. Aud un ultim ticăit, scaunul se răstoarnă, iar trupul meu pluteşte deasupra solului. S-a terminat, s-a teminat chinul, o ultimă gură de aer stingheră şi apoi moarte, aceea moarte dulce şi blândă, ce te înconjoară ca un cocon cald.