Când vulpea traversează oraşul

E luni şi capul îi vâjâie. A adormit cu căştile-n urechi şi cu vocea lui Cobain străbătându-i arterele, străpungându-i miocardul, pierzându-i-se în piept. Afară plouă şi e frig. Calcă neatentă în bălţi, nu-i pasă de pielea udă a tălpilor, de fiorii reci ce-i rod oasele cu carenţe de calciu.

Genele întredeschise, date-n în fugă cu un rimel ieftin, filtrează monotonia străzii, brodandu-i tivul de un verde crud al ierbii. Îşi muşcă buzele crăpate, deschizând rănile vechi, muiate de un strugurel cu gust mult prea dulce de căpşune. Plămânii plini de cenuşă cerşesc după fumul înecăcios al tigării. Limba încă se scaldă în aroma amăruie a cafelei.

Strânge geaca neagră, de motociclist pe lângă corp, încercând să împiedice vântul să-i mai reteze trupul minion. Ochii cu pupile de toporaşi şi irisuri de zambile ai primaverii, au fost orbiţi de vălul cenuşiu ai unei ploi fără fulgere şi tunete. Îi e dor de vară, de folk, de plimbările prin parc şi de nopţile nedormite, când urmărea firul difuz al unei constelaţii fără nume. Îi e dor de chitare şi de cărţi, de umbrele nucului şi de mirosul de tei. Toate astea par atât de indepărtate, dezintregrate în trecut.

Părul roşcat, încâlcit şi zburlit, lasă o dâră de culoare în peisajul monocromatic, vulpea prinsă-n penitenciarul viselor, se strecoară pe strazile pustii, îmbibate-n noroi şi apă rece. Paşi-i sunt mici, lenţi, de visătoare, în urma ei oraşul vuieşte, împrăştiindu-şi mirosul spirtos în văzduhul metalic.

Despre Suflet

Uneori mi-aş dori să îmi ancorez sufletul, să-l leg de mine, să-l simt cum îmi aleargă prin vene, cum îi cresc rădăcini adânci, străpungându-mi inima, sfârtecându-mi plămânii de sticlă, eliberând vrăbiile de hârtie din colivia firavă a oaselor. Păsările ar zbura dar, în drumul lor spre soare, aripile li s-ar transforma în cenuşă. De aceea nu îmi las sufletul să se ancoreze, îl las să plutească uşor deasupra unui Gange ce izvorăşte din albastrul omogen al unor ochii de cristal şi se varsă în tălpile arse de soare ale unei cubaneze.

Am auzit că orbii au toate celelalte simţuri mai dezvoltate, că ei pot simţi focul ce mocneşte, îngropat adânc în ţeasta de cărbune a omului. Mi-aş dori să orbească toată lumea măcar pentru o zi, atunci învelişul carnal ar dispărea, lăsând să înflorească sufletul, abia în clipa aceea universul ar fi cu adevarat pictat în paleta cromatică a unei fericiri cu mirosul fraged al unei ploi de mai.

Scriu despre suflet şi el îmi zumzăne în piept, îmi mumură cântece de leagăn, iar eu continui să scriu, încercând să-l transpun pe foaia de hârtie.

Şi azi am iubit...

Şi am iubit azi cu toate fibrele care mi se împletesc pe fusul de sticlă al oaselor, am iubit pomii ce se lăsau legănaţi în muzica lentă a unei adieri de vânt cu iz de lămâie, am iubit mâinile mari cu degete lungi şi pete albastre de cerneală ale băiatului de la a zecea, am iubit banca veche pe care am mâzgălit cu litere de tipar "Metallica", am iubit mirosul de gogoşi cu vanilie ce izvora chiar de la magazinul de lângă şcoală.

 Azi am simţit cum, după multă vreme, zâmbesc nu doar cu buzele, ci şi cu pielea, cu splina, cu oasele, cu ficatul; am simţit cum în vene îmi înfloresc mii de vise, cum îşi deschid petalele, îmbibându-mă în mireasma vitalităţii lor. Azi nu am mai avut ochii sticloşi, pietrificaţi şi exoftalmici, azi pupilele mele au dansat, genele mi s-au împletit cu pulberea de stele pe care azi noapte, un zeu cu cioburi verzi în loc de irişi, a suflat-o peste ele.

Sorele mi s-a strecurat sub plămâni, s-a ascuns în cufarul din torace, îl simt cum radiază, săgetându-mi Sufletul cu raze cu vârf de aur. Mi l-aş grava în piele, să-l port cu mine şi noaptea, să-l las să îmi usuce chipul plămădit din lut. 

Scriu, nenorociţii, scriu!

Şi-am înghiţit un bulgăr de sare, îl simt cum îmi dansează prin plămâni, şi am băut o călimară de cearneală, mi-am îmbibat ochii în ea, dar literele tot nu îmi pulsează în vene. Au dispărut, s-au ascuns şi stau pitite în spatele inimi mele. Inima mea, faţa de a celorlalţi, are cinci camere, una mică ascunsă în spatele ventriculului stâng. Acolo se ascund literele când le este frică să se aşeze pe hârtie, zboară în jurul unei lumânări pâlpâitoare, pe care eu o numesc Suflet. 

Sufletul meu este ars de soare, cu pielea arămie şi miros de piper. Nu fumează, dar ar vrea. I se pare metaforic, aşa că dacă eşti atent subtila aroma de tutun îţi poate înţepa nările. Are degetele tocite şi albastre, le-a îmbibat şi pe ele în cerneală de sepie. Are teneşi albaştri, cu tălpi albe, moi, de vată, să nu-l pot auzi când se furişează.

Vara trecută am încercat să îi scot muzica din cap. A zis că el însuşi este o simfonie de sunete, mari sau mici, vesele sau triste, ce joaca în aceeaşi horă. L-am dus la dezintoxicare, dar precum un monstru vâscos, cu colţii îngălbeniţi şi murdari, un cancer sufletesc l-a curins, măcinându-l. De atunci m-am obişnuit, Sufletului nu ai cum să îi scoţi muzica din cap, nici literele dealtfel, fac parte din el, îi sunt cioplite-n coaste.

Şi are o peniţă, nenorocitul, cu vârf de oţel. Şi încearcă el să scrie cu ea, dar în loc de cerneală iese un şir de flăcări ce mistuie foaia, transfomându-i gândurile din vulturi, în simple muşte pe perete. Abia atunci îşi dă seama cât de singur este. Nici Tudor nu-l mai ascultă, a plecat la teatru, l-a abandonat, crede că are prea multe capricii.

Uite aşa, precum un bastrad, un paria, bietul meu suflet se ascunde in camera de sticla din inima pentacamerală. A rămas fără oxigen, aşa că inspira litere şi expira cuvinte. Ar vrea să scrie, nenorocitul, să scrie!

Miracol alb

        Obrajii, ruginiţi de vântul răzlet, erau pudraţi într-un roz pal. Crengile verzi ale bradului, transformate involuntar în săbii, sfârtecau stratul tasat de zăpadă, în urmă rămânând cicatricile unei crude, dar iminente lupte. Mâinile, la început zvelte, pline de o senzualitate masculină, acum butucănoase, plămădite din fier, trăgeau cu putere, copacul ce avea să se metamorfozeze în pomul de Crăciun. Prin haina de piele găurită, frigul se strecura asemeni unui şarpe veninos, otrăvindu-i trupul. Paşii erau din ce în ce mai greoi, magherniţa, devenită acum mult timp “acasa”, lăsându-se devoarată de nemărginită zare.

        Într-un final ajunse, răsuflă uşurat, expirând aburii calzi ce se contopeau cu albul uniform ce îl înconjura.  Casa, cât o cutie de chibrituri, împânzită de un miros înţepător de mucegai, era singura rămăşiţă a unui trecut pictat în culorile fericirii. Din  şemineul rudimentar sclipeau licurici de foc, dansul lor fiind desprins din filele unui necunoscut basm. Se aşeză pe un scaun şubred, sprijinindu-şi fruntea în palmele bătătorite. Fusese precum un copac, iar viaţa îl smulsese aruncându-l în neant. Prinsese rădăcini şi acolo, transfigurând nimicul în sevă vitală, dar un destin necruţător, îi tăiase în cele din urmă şi rădăcinile, lăsându-l epava care este şi astăzi, carcasa unui suflet veştejit.

        Îşi scutură capul, risipind noianul de gânduri puerile. Cu mişcări mecanice, rupte din anii de glorie, ridică bradul, ancorându-l în mijlocul camerei. Aroma proaspătă a acelor se împrăştia, invadând încăperea lăsată în paragină. Globurile, vise de aur spulberate, fuseseră înghiţite alături de întreaga sa familie de mostrul numit război. Îşi lăsă genele să mângâie ochii înlăcrimaţi. Crăciunul acesta era primul fără ei, fără zâmbetele lor de miere, fiind dezgolit de candoarea specifică. Noaptea îi spintecase fiinţele dragi, omogenizând cenuşa cu  sângele vâscos. Ţipetele lor îl mistuiau, zgâriindu-i reminişcenţa celui care a fost cândva. Încă simţea dansul fatal al gloanţelor de oţel.

        Îşi întoarse privirea către fereastra prăfuită, fulgii, flori pălite de dor, consolidau imperiul de vată al iernii. Se simţea epuizat, viaţa scurgându-se din el asemeni nisipului dintr-o clepsidră spartă. Îşi aşeză trupul în patul improvizat, lăsându-şi mintea să cutreiere luncile neînduplecate ale amintirilor. Somul, devenit ac şi aţă, îi cusea brutal pleoapele, capturându-l în închisoarea obscură a coşmarurilor.

        Trecuse o ora, poate două, timpul, greu asemeni plumbului, îl imobiliza, legându-l cu lanţuri invizibile.  Îşi simţi fruntea dezmierdată, apăsarea unor degete reci şi moi, ciopârţind vraja unui somn obositor. Întâlni ochii de jad, împletiţi din alge şi începu să ţipe speriat. Nu avea cum, îi văzuse ţeasta crăpată, corpul, fuior de fibre, lipit de astfaltul cenuşiu. Clipi de câteva ori, sperând ca iluzia să se dematerializeze, dar fecioara cu piele de lapte, stătea în faţa lui, împietrită, colţurile buzelor curbându-i-se încet. Simţea cum speranţa înflorea, distrugând amorţirea ce îl completase atâta amar de vreme.

        - Piotr, este Crăciunul. Nu asta ţi-ai dorit de Crăciun?

        Îi auzise vocea departe, un ecou al unei minţi bolnave. Urmării şocat mâna de porţelan; camera, cuib sinistru de viespi, devenise în mod miraculous, palat de-o frumuseţe ireală. Bradul, împodobit cu stele şi fărâme de iubire, strălucea, ascunzând sub el cascada de bucle blonde al unui copil, Vivien.

        Piotr se ridică din pat, ameţit de feeria visului. Rugile sale nu fuseseră deşarte, un Dumnezeu mărinimos, ce vegha în ceruri, îi oferise mântuirea. Auzi ticăitul ceasului, se roti pe călcâie şi cu paşii rapizi, încărcaţi de entuziasm, ajunse în faţa orologiului. Îl ridică, desfăcându-i capacul şi oprindu-i limbile. Voia ca timpul să stagneze în miezul acele nopţi de poveste, noaptea reînvierii pentru el, noaptea naşterii lui Iisus.

        Gisel îl sărută, buzele mici, trandafirii, strânind rafale de bucurie. Credea că o pierduse în labirintul infinit al morţii, dar printr-un miracol, îşi regăsise şi fericirea şi întreaga familie. 

Constatări

Mă simt ciudat, nu mai am chef de nimic, şi respiratul mi se pare un efort. Este una din acele zile în care buzele mi-s cusute cu aţă. La început trag de ele, mă zbat, încerc să mi le desprind, apoi mă resemnez şi tac. Dacă tac sunt moartă? Nu, doar tac. Mai iau o gură de cafea. E amăruie, îmi place! 

Vine Crăciunul. Am devenit Grinch? Nu, doar că nu îmi place. Aştept sinucigaşii de la televizor, alcoolici anonimi şi miliardele de toxiinfecţii alimentare (poate nu chiar miliarde). Am uitat de scumpul Guţă, care se decide să celebreze naşterea Domnului prin colinde manelizate. Dă-mi Domane un pistol, te salvez eu de la asemenea chin. 

Ascult Nirvana, mă scoate din letargie sau poate mă afundă mai tare, dar nu îmi dau seama. Minutul 46, încă două şi termin albumul. Care? Nevermind. Când am să mor am să îl caut pe Kurt. Vreau să îi ofer drept ofrandă urechile, le merită din plin, mi-a făcut viaţa frumoasă. 

De câteva zile mă întreb dacă gălăgia înseamnă linişte, o linişte uniformă, letală. Când plouă, picăturile râd, dansează, ţopăie ca băştinaşii în jurul unui foc înghiţi de astifinţit, aia înseamnă linişte, nu? Eu aşa cred. O savurez cu ochii închişi, sau aţintiţi pe fereastră. Acum nici nu plouă, nici nu ninge, cerul este indecis. Propun un referendum, doar avem şi noi drepturi, sau poate nu?

A venit vacanţa. O aşteptam cu sufletul la gură, mă săturasem de teze, teste, ascultări, simulari, acum o urăsc. Este atât de greţoasă, plicitisitoare, fără vervă, mă seacă de viaţă. 
Voi cum o mai duceţi? Aşteptaţi Crăciunul?

Paşi în zăpadă

Îşi lăsă capul pe spate, şuviţele blonde legănându-se inerte asemeni păpuşilor din cârpă. Sângele rubiniu, suveranul suprem al venelor, abdicase în faţa fiorilor reci, izgonit de un vânt răzleţ. Degetele modelate din ceară trasau linii asimetrice pe suprafaţa aburită a ferestrei prăfuite. În faţa ochilor îi rula un film al cărui regizor fusese însuşi Dumnezeu. Crengile copacilor răsunau furioase, biciuind cerul. Turlele mânăstirilor erau albe, cultivând pe scândurile putrede florile de gheaţă ale norilor. Aprinse o ţigare, carbonizându-i sufletul, trimiţându-il drept ofrandă neantului.

Avea să îl vadă, să îi simtă strălucirea inumană a ochilor, să îi sărute lanul de bucle şatene, culoarea soarelui la asfinţit. Îl întâlnise pe străzile pustii ale unui Paris inundat în simfonia macabră a gloanţelor de oţel. În peisajul funerar ce anticipa dezastrul celui de al doilea război mondial, el era singurul ce îşi permitea să viseze. Îi iubise întotdeauna verva cinică, melancolia aproape vulgară, modul în care făcea acrobaţii fără plasa de siguranţă, chiar dacă pe scenă îşi expunea viaţa.

Adierea rece îi alintă chipul, sfârtecând coconul amintirilor în care se pierduse. Afară, până şi lacrimile cerului împietriseră, transformându-se în fulgi de nea. Avea să îl revadă aşa cum îl întâlnise, în mijlocul iernii. Îşi trecu mâna prin părul de miere zaharisită, acesta dezmierdându-i pielea translucidă. Îşi aşeză paltonul din satin, strângâdu-l mai bine în jurul taliei. Trenul, precum o imensă omidă, înainta încet, dar sigur. Apropierea de Christian îi făcea inima să vibreze, frica materializându-se sub forma aripilor de lilieci. Îi era teamă pentru sufletul lui, pentru modul brutal în care l-ar fi putut metamorfoza războiul. Astfel de cicatrici nu se vindecă, ci mutilează trupul cu suflet cu tot.

Vocea de bas a conductorului anunţă intrarea în Bordeaux. Ochii fetei, cărbune pe chipul de abur al unei vrăbii, tresăriră, rotindu-se în mod nevrotic. Se ridică, şi cu paşii de convalescent, ieşi din compartiment, străbătând întreg vagonul şi coborând în gară. În jur erau atâtea chipuri şterse, muiate într-o stranie uniformitate. Îşi plimbă privirea deasupra masei de oameni, căutând cu ochii, cu nasul, cu urechile tânărul cu miros de brad. Totul era înzăpezit, albul ne mai fiind culoare, ci monstru flămând.

Îl zării. În jur, timpul stagnase, formând o punte a suspinelor, împleticindu-şi iţele, pentru ca cele două perechi de irisuri să se contopească, verdele şi negrul omogenizându-se. Ningea cu soare, ningea cu lună, inimile lor valsând printre raze. Asemeni magneţilor, trupurile se atrăgeau unul spre altul, în inconştienţa posesorilor. Îi văzu expresia blândă şi buzele pictate în monocromia fericiri. Războiul îl cruţase atât pe el, cât şi pe ea; un Dumnezeu abstract oferindu-le a doua şansă.

Se ridică pe vârfuri, apropiindu-se şi lipindu-şi faţa de umărul lui. Băiatul îşi încolăci braţele în jurul ei, strângându-i talia minionă, îmbibându-şi plămânii cu aroma amăruie de cafea şi levănţică pe care aceasta o emana. Erau limbile aceluiaş orologiu vechi; inima lui se despicase şi o cuprinsese pe a ei, firavă şi delicată. Dragostea înflorea sub mângâierea aspră a iernii, ce le biciuia obraji, dar mântuia sufletele arse de dor.