Constatări

Mă simt ciudat, nu mai am chef de nimic, şi respiratul mi se pare un efort. Este una din acele zile în care buzele mi-s cusute cu aţă. La început trag de ele, mă zbat, încerc să mi le desprind, apoi mă resemnez şi tac. Dacă tac sunt moartă? Nu, doar tac. Mai iau o gură de cafea. E amăruie, îmi place! 

Vine Crăciunul. Am devenit Grinch? Nu, doar că nu îmi place. Aştept sinucigaşii de la televizor, alcoolici anonimi şi miliardele de toxiinfecţii alimentare (poate nu chiar miliarde). Am uitat de scumpul Guţă, care se decide să celebreze naşterea Domnului prin colinde manelizate. Dă-mi Domane un pistol, te salvez eu de la asemenea chin. 

Ascult Nirvana, mă scoate din letargie sau poate mă afundă mai tare, dar nu îmi dau seama. Minutul 46, încă două şi termin albumul. Care? Nevermind. Când am să mor am să îl caut pe Kurt. Vreau să îi ofer drept ofrandă urechile, le merită din plin, mi-a făcut viaţa frumoasă. 

De câteva zile mă întreb dacă gălăgia înseamnă linişte, o linişte uniformă, letală. Când plouă, picăturile râd, dansează, ţopăie ca băştinaşii în jurul unui foc înghiţi de astifinţit, aia înseamnă linişte, nu? Eu aşa cred. O savurez cu ochii închişi, sau aţintiţi pe fereastră. Acum nici nu plouă, nici nu ninge, cerul este indecis. Propun un referendum, doar avem şi noi drepturi, sau poate nu?

A venit vacanţa. O aşteptam cu sufletul la gură, mă săturasem de teze, teste, ascultări, simulari, acum o urăsc. Este atât de greţoasă, plicitisitoare, fără vervă, mă seacă de viaţă. 
Voi cum o mai duceţi? Aşteptaţi Crăciunul?

Paşi în zăpadă

Îşi lăsă capul pe spate, şuviţele blonde legănându-se inerte asemeni păpuşilor din cârpă. Sângele rubiniu, suveranul suprem al venelor, abdicase în faţa fiorilor reci, izgonit de un vânt răzleţ. Degetele modelate din ceară trasau linii asimetrice pe suprafaţa aburită a ferestrei prăfuite. În faţa ochilor îi rula un film al cărui regizor fusese însuşi Dumnezeu. Crengile copacilor răsunau furioase, biciuind cerul. Turlele mânăstirilor erau albe, cultivând pe scândurile putrede florile de gheaţă ale norilor. Aprinse o ţigare, carbonizându-i sufletul, trimiţându-il drept ofrandă neantului.

Avea să îl vadă, să îi simtă strălucirea inumană a ochilor, să îi sărute lanul de bucle şatene, culoarea soarelui la asfinţit. Îl întâlnise pe străzile pustii ale unui Paris inundat în simfonia macabră a gloanţelor de oţel. În peisajul funerar ce anticipa dezastrul celui de al doilea război mondial, el era singurul ce îşi permitea să viseze. Îi iubise întotdeauna verva cinică, melancolia aproape vulgară, modul în care făcea acrobaţii fără plasa de siguranţă, chiar dacă pe scenă îşi expunea viaţa.

Adierea rece îi alintă chipul, sfârtecând coconul amintirilor în care se pierduse. Afară, până şi lacrimile cerului împietriseră, transformându-se în fulgi de nea. Avea să îl revadă aşa cum îl întâlnise, în mijlocul iernii. Îşi trecu mâna prin părul de miere zaharisită, acesta dezmierdându-i pielea translucidă. Îşi aşeză paltonul din satin, strângâdu-l mai bine în jurul taliei. Trenul, precum o imensă omidă, înainta încet, dar sigur. Apropierea de Christian îi făcea inima să vibreze, frica materializându-se sub forma aripilor de lilieci. Îi era teamă pentru sufletul lui, pentru modul brutal în care l-ar fi putut metamorfoza războiul. Astfel de cicatrici nu se vindecă, ci mutilează trupul cu suflet cu tot.

Vocea de bas a conductorului anunţă intrarea în Bordeaux. Ochii fetei, cărbune pe chipul de abur al unei vrăbii, tresăriră, rotindu-se în mod nevrotic. Se ridică, şi cu paşii de convalescent, ieşi din compartiment, străbătând întreg vagonul şi coborând în gară. În jur erau atâtea chipuri şterse, muiate într-o stranie uniformitate. Îşi plimbă privirea deasupra masei de oameni, căutând cu ochii, cu nasul, cu urechile tânărul cu miros de brad. Totul era înzăpezit, albul ne mai fiind culoare, ci monstru flămând.

Îl zării. În jur, timpul stagnase, formând o punte a suspinelor, împleticindu-şi iţele, pentru ca cele două perechi de irisuri să se contopească, verdele şi negrul omogenizându-se. Ningea cu soare, ningea cu lună, inimile lor valsând printre raze. Asemeni magneţilor, trupurile se atrăgeau unul spre altul, în inconştienţa posesorilor. Îi văzu expresia blândă şi buzele pictate în monocromia fericiri. Războiul îl cruţase atât pe el, cât şi pe ea; un Dumnezeu abstract oferindu-le a doua şansă.

Se ridică pe vârfuri, apropiindu-se şi lipindu-şi faţa de umărul lui. Băiatul îşi încolăci braţele în jurul ei, strângându-i talia minionă, îmbibându-şi plămânii cu aroma amăruie de cafea şi levănţică pe care aceasta o emana. Erau limbile aceluiaş orologiu vechi; inima lui se despicase şi o cuprinsese pe a ei, firavă şi delicată. Dragostea înflorea sub mângâierea aspră a iernii, ce le biciuia obraji, dar mântuia sufletele arse de dor.

Secrete în pastel

Câteva picături de apă sărată se prelingeau pe pielea obrajilor lipsită de fluiditatea rubiniului sânge. Voia să îi dea o identitate fecioarei cu chip îmbibat în paleta cromatică a unui meşter făurar de îngeri. Fiecare nume, purtat de un gând sălbatic, se transforma din vultur, în muscă pe perete. Nimic nu se potrivea, fiecare sunet pângărea imagina angelică a unei figuri fără suflare în jurul căreia îi gravitase întreaga existenţă efemeră.

 Un moment, o singură şoaptă divină, purtată de solitarul vânt îi adusese mântuirea. Ea era Julieta, numele iubirilor pictat pe pânză. Se pierdea pe sine însuşi în codrul de tăciune al ochilor ei, îşi sfărâmase propriul chip lepros în speranţa de a le da viaţă. Buzele ei, rodii însângerate, fuseseră croşetate din parfumul toamnei şi aripile fluturilor, pentru a îi zâmbi lui, pentru a îl subjuga şi a îi dicta destinul.

Încercase să îi dea un trecut, un istoric acelei reci zeiţe. Să fi fost ea oare acea Eleana, a cărei dragoste pentru un frumos Paris, mistuise  întreaga Troie. Îşi scuturase capul, încercând să alunge tornada de gânduri puerile. Ea nu avea cum să fie Elena, căci ea era o singură Julieta, şi anume a lui.

Ea era fantasma sa. Probabil trăise în Roma, ochii ei sugerau senzualitatea fină a sângelui sicilian. Fusese cu siguranţă actriţă. Vedea în faţa acum rigidă, mia de măşti purtate, înghiţite de un monstruos trecut. Nu avusese copii. Privirea ei nu era una mămoasă, ci una cochetă. Trăise puţin, murise repede, dar zâmbise mult. Acesta era caracterul redat de portret. Tânărul îşi arcui buzele într-un zâmbet trist, scenariul care acum câteva secunde i se păruse real, acum se spulberase, transformându-se în scrum. Julieta era un mister.

Aşa începuse coşmarul. Căutase cu soarele în braţe, străbătând luncile inexorabile ale timpului, plăsmuirea vie a chipului  plămădit din culoare şi vise. Cu o ultimă suflare, o găsise, revăzuse acei ochi vioi de gitană, precum o perlă neagră pe chipul de fum al unei vrăbii. O zărise într-o rochie de vară, învăluită într-un văl de parfum franţuzesc. Mirosul îi palpitase multă vreme în nări. La gât, legată cu lejeritate se afla o eşarfă galbenă.

După ani şi ani murise el, dar o făcuse împăcat. Descoperise unul din multele secrete înlănţuite de opera acelui Picasso anonim. Aflase că undeva, printre iţele încurcate ale timpului, trăise, zâmbise Julieta. Acesta fusese singura comoară furată fetei, singurul secret dezgropat din sicriul său.

Simularea la limba şi literatura română.

Am trecut şi prin asta. Astăzi am avut prima simulare pentru examenul pe care îl voi susţine în vară şi anume pentru capacitate. Totul a început foarte frumos, ne-am aşezat în bănci într-o presupusă linişte, ce a devenit pe parcurs o adevarată tornadă de şoapte. 

Când au apărut subiectele am tresărit cu toţi, parcă îndemnaţi de aceeaşi voce nevăzută. Un text aproape kilometric, se afişa în faţa noastră cu o nemărginită obrăznicie. Am citit calmă subiectul şi apoi am pus mâna pe pix. Cum eu sunt ghinionul întruchipat, aproape inevitabil, pixul cel nou, cumpărat special pentru acest eveniment important, m-a lăsat. Nu-i nimic, trecem şi peste asta, nu?  Ei, noroc cu o profesoară mai simpatică care m-a văzut în această mică dificultate şi mi-a împrumutat pixul ei. 

Dar să revenim la oile noastre sau simulările noastre. Subiectul  întâi părea promiţător, dar doar părea fiind o iluzie optică. Găseşte tu drag cititor sinonim pentru "scânteietor". Sunt sigură că te uiţi cu ochii mari şi întrebi ce e aşa greu...Lipsa de inspiraţie, asta ucide geniile. Într-o doară am scris arzător, deşi cuvântul încă îmi zgârie timpanul. Uite aşa se pierd două sutimi.

Iar la compunerică, să vezi şi să nu crezi, mi-a picat apartenenţa textului citat într-un gen literar. Poezie, gen liric, dă-i şi scrie Mădălina...Şi merge totul foarte frumos, dau definiţia, spun cum e organizată în versuri biata poezie, dar la mărcile lexico-gramaticale ale eului liric ia-le de unde nu-s. Zăresc într-un colt, parcă ascuns printre cuvinte un amărât verb la persoana I. Nu vă spun ce bucurie m-a cuprins, trimiţându-mă în al nouălea cer...De aici treaba a mers ca unsă. Am trecut sumar prin gramatică, baiul cel mare fiind la literatură.

Mă aştept la o notă bunicică pe care abia aştept să v-o comunuic în prealabil. Până atunci trag aer în piept şi mă pregătesc pentru simularea la matematică.

Acorduri de chitară

Astă-noapte, când întunericul se împletea cu liniştea formând o odioasa simfonie ce prevestea o râncedă Moarte cu bocanci de oţel care aveau să-ţi zdrobească ţeasta înainte ca ascuţişul securei să îţi străpungă măcar pielea, din depărtare l-am auzit pe Tudor şi chitara lui.

La început, precum un toreador, el a aţâţat Moartea, lăsând-o să se agite, iar apoi printr-un singur acord a condamnat-o la un lamentabil eşec. Aceasta a urlat prin nări, a fumegat pe urechi, iar ochii i s-au transformat în bulgării de foc. Pământul, îmblânzit de Tudor, s-a crăpat şi a înghiţit Moartea ce se zbătea ca un peşte pe uscat.

Deşi Moartea şi bocancii ei dispăruseră, încă auzeam cântecul lui Tudor. Am închis ochii, ştiam că nu îi plăcea prietenia mea cu Moartea, iar acum aşteptam consecinţele gestului meu necugetat. Dacă eu aş fi fost zeul şi el micul discipol rebel, probabili i-aş fi tăiat măinile, lăsând sângele rubiniu să se scurgă ducând împreună cu el şi păcatul capital săvârşit anterior. Da, asta ar fi trebuit să fie şi pedeapsa mea.

Am deschis ochii căutând acordul mistuitor ce ar fi trebuit să mă ciopârţească, dar care surprinzător se lăsa aşteptat. Zeul meu cu ochii croşetaţi din mătase verde stătea pe parchetul rece, fixând cu privirea tavanul alb. M-am împins uşor în mâna dreaptă şi am reuşit să mă aşez lângă el, bătăile inimi lui răsunându-mi în urechii.

-Aş bea o cafea.

I-am zâmbit, şi eu îmi doream acelaşi neînsemnat lucru, tânjeam după aceaşi băutură cu aburi greoi şi gust amărui. M-am ridicat şi cu mişcări alene am pus ibricul de cafea pe foc, afară câţiva fulgi de nea poposiseră pe pământ. Am deschis fereastra, iar un miros de lămâie l-a înlocuit pe cel lăsat de Moarte. Totul revenise la normal.

Cumătra găteşte

În cazanul ei de titan, Cumătra a  aruncat un pumn de limbi ascuţite de pisică, vreo două sau trei picioare de broască râioasă, câteva aripi de muscă şi multă cerneală. A amestecat bine cu lingura ei din lemn de cireş, până când poţiunea a devenit omogenă. Aburi emanaţi erau negri şi înecăcioşi, cu gust amărui. Gândindu-se bine, Cumătra noastră a mai pus şi o mână de iasomie, poate aşa mai îmblânzea licoarea cu gust de început, dar era înzadar, începuturile sunt amare şi vâscoase indiferent de ce ingrediente ai adăuga. Luând un pahar cioplit pe margini şi-a pus câteva picături din preparat, a gustat cu teamă şi mai, mai că inima i s-a oprit când lichidul i s-a scurs pe gâtlej.

Începutul nu era bun fiert, limbile de pisică erau prea ascuţite şi îi sfâşiau gâtul, iar picioarele de boască nu se topiseră, câteva falange stăteau parcă adormite pe fundul paharului. Atunci Cumătra s-a hotărât să facă începutul la cutor, poate căldura îl va face să crească, iar aburii vor avea mirosul dulce al iasomiei. Punând într-o tavă o lingură de început, adăugând şi un plic de praf de copt, Cumătra a azvârlit tava în cuptor şi a început să aţâţe focul cu aşchii uscate. Şi se coapse  începutul o zi şi o noapte, iar aburii nu mai erau negri şi înecăcioşi, dar nici dulci ca iasomia nu erau. Când într-un final se hotărâ Cumătra că e gata începutul şi scoase tava din cuptor, un miros metalic asemănător smoalei năvăli în vizuină. Luă un cuţit şi tăie o bucăţică din începutul copt, iar apoi când încercă să o înghită, se încecă cu ea. Ochii îi ieşeau din orbite, iar degetele ciolănoase strângeau cu putere gâtul veştejit în care rămăsese înţepenită bucata de început.

Când într-un final reuşi să scuipe începutul, ochii îi erau înlăcrimaţi, iar buzele îi deveniseră violeţi. Cumătra se săturase şi de gătit, şi de început, dar totuşi acesta trebuia mâncat sub o formă sau alta. Peste început nu poţi să sari, trebuie să orbecăi la fel ca ceilalţi în întuneric până când un chibrit cu pucioasa pe jumătate folosită se va aprinde, abia atunci începutul se va termina până la ultima frimitură. O soluţie, precum o picătură de apă rece în cel ai adânc iad, îi năvăli Cumetrei în minte, poate dacă usca începutul şi îl înghiţea repede, precum o pastilă, va uita că a şi existat un început.

Uite aşa a terminat Cumătra cu începutul şi acum se pregătea cu groază pentru un sfârşit cu gust de miere şi miros de ciocolată. În ciuda aromei, Cumetrei nici sfărşitul nu îi plăcea, ca un profet cu ochii bulbucaţi el prevestea un alt început cu gust de fiere.

Leapşă

În lipsă de ocuaţie şi bântuind cam mult pe net am găsit o leapşă drăguţă pe care nu m-am putu abţine să nu o adopt. Deci să începem. Regulile sunt acestea:

1. Se pune o întrebare simplă, de genul : ce e recele? ce e caldul?

2. Răspusul nu trebuie să fie neapărat logic, se poate tenta paradoxul.

3. În final se pune o întrebare conţinănd un element din răspuns, evitând circularitatea. Fiecare va răspunde la întrebarea precedentului si va pune la rândul lui o întrebare.

Aşadar:

1. Ce sunt demonii?

Demonii sunt nişte păianjeni mari ce ţes o pănză interminabilă de angoase şi temeri, în care tu, biată muscă, eşti prinsă şi te zbaţi să te eliberezi.

2. Ce este pânza?

Pânza este viaţa împeltită din o mie de fire, fiecare ducându-ne spre acelaşi sfârşit tragic, transformându-ne în scrum purtat în zare de către vânt.

3. Ce este sfârşitul?

Sfârşitul este atunci când din păgânul soare, întunericul va muşca cu nesaţ. Abia atunci voi renunţa la luptă, îmi voi arunca cuţitele însângerate de o parte şi mă voi lăsa purtată în neant de către fioroasele umbre.

4.Ce sunt cuţitele?

Cuţitele sunt acordurile mistuitoare ale unei sfinte chitării, sunt cuvintele scrise într-o maniera neglijentă pe o foaie de hârtie îngălbenită de timp şi cu colţuri îndoite.

5. Ce este hărtia?

Hărtia este cămpul de luptă, locul din care se scurge sângele fierbinte şi rubiniu, lacrimile unei revoluţii sufleteşti.

6. Ce este fierbinte?

Fierbinte este nebunia ce mă domină, ce îmi face degetele să pulseze. Fierbinţi sunt paşii prin zăpadă, norii de fum de ţigară şi ceştile de cafea amară.

7. Ce sunt norii de fum?

Norii de fum reprezintă sfârşitul nostru. La început suntem ţigării, apoi trupul ni se transformă în scrum, iar sufletul în nori de fum.